● Den skyldige / Vinovatul (Danemarca, 2018), de Gustav Möller.

O femeie disperată – care pare a fi victima unei răpiri – sună la 112, iar dispecerul trebuie să o salveze avînd la îndemînă o cască și un computer. E o premisă de thriller cît se poate de simplă, apropiată mai curînd de cinema-ul comercial – mă gîndesc la The Call, din 2013, cu Halle Berry. Debutantul Gustav Möller știe însă mai bine decît să livreze entertainment facil, și pare să ia în serios ideea că din constrîngere se naște libertatea. Spre deosebire de un film senzaționalist ca The Call, în care Halle Berry rezolva de una singură situația, intervenind pe teren, personajul lui Möller e legat de mîini și de picioare, țintuit în fața biroului, încadrat strîns de cameră. Dar tocmai acest minimalism al locului unic de acțiune – pe care Möller îl respectă încăpățînat – îi permite regizorului să fie creativ în alte zone.

De pildă, în aceea a scenariului care practică răsturnarea de situație. Möller, alături de co-scenaristul Emil Nygaard Albertsen, se descurcă bine cînd vine vorba să injecteze tensiune. Cu anumite excepții în care poate să pară forțat – e limpede că pe dispecerul Asger îl macină ceva pe interior, iar mare parte din cheia filmului e să ne dăm seama ce; de aceea primim tot felul de indicii precum starea de nervozitate a omului care în final va exploda –, Vinovatul trebuie apreciat pentru caracterul său căutat antispectacular. Dificultatea, pentru Asger (Jakob Cedergren), constă în faptul că nu are acces la tabloul general al lucrurilor, ci trebuie să le pună cap la cap din bucățile de informație primite prin cască. Iar miza filmului e să rămînă captivant deși esențialul se petrece, de fapt, în afara cadrului – și în imaginația spectatorului.

Asta nu înseamnă, totuși, că schema narațiunii e complet inovatoare, căci filmul brodează pe marginea unei situații-limită recognoscibile încă din cinema-ul hitchcockian. În Rear Window (1954), Hitchcock – mare amator de mizanscene ce speculează eficient constrîngerile spațiale – își centra atenția pe un fotograf care, dintr-un voyeurism senin (și, evident, nu tocmai etic) țintit asupra vecinilor, observă un potențial criminal. Asemănarea principală cu filmul lui Möller ține de „infirmitatea“ celor doi protagoniști – implicită în cazul lui Asger și subliniată la Hitchcock, fiindcă personajul său fotograf e înțepenit în scaun, cu piciorul în ghips. Rear Window lucrează însă mai mult cu văzul – și e remarcabil cît de vizionar poate fi atunci cînd leagă succesul operațiunii de prindere a criminalului de aparatura foto performantă. Fără zoom-uri și teleobiective, insul dubios nu ar putea fi capturat, poate nici măcar demascat, fiindcă ar rămîne mereu într-o depărtare neclară; grație noii tehnologii, ajunge, cu tot cu faptele sale necurate, în prim-plan.

La fel cum Rear Window pare în avans asupra timpului său, legînd tehnică de vîrf și etică, Vinovatul este oarecum în urmă – dar asta nu îl face mai puțin relevant pentru epoca noastră. Povestea filmului se derulează la telefon, într-o lume în care apelurile telefonice s-au diminuat considerabil – iar acest lucru nu i-a scăpat lui Möller. În continuarea acestui căutat „anacronism“, filmul se dovedește destul de pesimist (dar realist) și în redarea unei imagini a Poliției: înainte de apelul cu pricina, dispecerul mai răspunde unui drogat înspăimîntat, pierdut în lumea lui, și unor puștani prinși într-o încăierare, care decid în cele din urmă că Poliția e ineficientă și că se descurcă mai bine singuri. Simptomatic, apelul principal vine din partea unei femei cu anumite tulburări mentale – deci cu reperele realității bruiate –, iar criza filmului e cauzată de soțul ei, care decide să acționeze pe cont propriu, conștient că nimeni altcineva nu îl poate ajuta. Astfel, Möller comentează în subsol și pe marginea unei stări generale de mefiență la adresa organelor ordinii: au cam trecut vremurile glorioase ale intervențiilor în forță și ale polițiștilor puri și duri; acum Poliția se ocupă de cazuri minore (o fată a căzut de pe bicicletă…), deconectată în genere de evenimentele cu adevărat grave, într-o rutină arareori deranjată.

Rear Window accentua metadiscursul despre tehnică; în Vinovatul, în schimb, mai importantă pare psihologia personajelor. Din moment ce filmul vorbește despre vina individuală, consumată de multe ori în tăceri sau subînțelesuri, lui Asger nu-i ia mult să realizeze că datele problemei sînt mai confuze decît pare, și că e greu de spus cine e atacator și cine victimă. De fapt, în această poveste, vinovatul nu se livrează ușor, căci scenariul pune pe tavă o situație imposibilă, în care fiecare persoană ascunde tarele ei. De aceea, incidentul declanșează și destule reflecții deprimante – de pildă, felul cum Asger, tocmai din dorința de a ajuta cu orice preț, dar fără să fie perfect racordat la situație, comite cîțiva faux pas care riscă să agraveze și mai mult lucrurile. La urma urmei, sîntem aproape de concepțiile lui Cristi Puiu: nu putem pătrunde în mintea altcuiva. Mai ales dacă încercăm să o facem prin telefon.

Vinovatul rulează în cinematografe începînd cu 9 noiembrie.