● J’ai perdu mon corps (Franța, 2019), de Jérémy Clapin.

Nu-i ușor să găsești pe Netflix filme care să-i sfideze șabloanele ultracomerciale, descurajante față de mai orice îndrăzneală cinefilă și arborate cu atîta suficiență de platforma americană. Totul pe Netflix – de la interfața agresivă plină de still-uri bombastice și pînă la felul în care filmele cît de cît decente ajung să fie îngropate dinadins în noianul de producții cu bugete pe steroizi –, totul lucrează pentru a faulta acel bon sens cinefil care vede într-un film ceva mai mult decît o chestie de ocupat timpul. Bun, astea fiind zise, există pe Netflix cîteva titluri care merită atenție: unul e Atlantique, despre care am vorbit în textul meu precedent. Altul se numește J’ai perdu mon corps, o animație de succes a debutantului Jérémy Clapin.

Filmul lui Clapin aduce laolaltă două povești, depănate în paralel: una e cea a lui Naoufel, un tînăr marocan care ajunge în Franța după accidentul grav de mașină care l-a lăsat orfan; cealaltă e povestea unei mîini desprinse de corpul ei, care mișună prin Paris, țopăind de colo-colo, în căutarea proprietarului său de drept. Parte din inovația filmului constă tocmai în această structură duală: la o primă vedere, aș fi fost tentat să spun că povestea mîinii e mult mai neconvențională, însă lucrurile se completează frumos în Parisul imaginat de Clapin, astfel că e nevoie de ambele narațiuni pentru ca forța de a emoționa pe care o înmagazinează J’ai perdu mon corps să ne devină clară.

De-a lungul filmului sînt presărate tot soiul de giumbușlucuri. Unele, mai ales în partea cu mîna călătoare, țin de o construcție foarte rafinată a mizanscenei: de pildă, la un moment dat, mîna coboară tiptil-tiptil într-o stație de metrou. Evitînd in extremis să fie strivită sub talpa unui pantof pe peron, unde e mare hărmălaie, mîna cade în spațiul dintre șine și platforma de așteptare. „Camera” desenează atunci, de sus, oamenii care intră în vagoane și mîna care se află chiar dedesubt, în acel gol, atacată de șobolanii ascunși în întunericul stației. Conținutul scenei e cît se poate de simplu, dar invenția regizorală arată că filmul e dispus să coboare la nivelul unui „stat de palmă”, imaginîndu-și lumea la firul ierbii, în cotloanele ei neumblate de om (și de aparate de filmat) – și fără soluții hollywoodiene, de genul unei voci hazlii care să anime acea bucată de carne.

Alte idiosincrazii țin mai mult de scenariu: Naoufel, care livrează pizza pe scuter, are un accident ușor și întîrzie la client. Cînd ajunge, e prea tîrziu: vocea feminină de la interfon îi face morală. Inițial, pare că lucrurile se vor opri acolo: încă o livrare ratată, nici nu mai are de ce să urce. Această situație ușor jenantă, de o simplitate absolută, e însă cea mai puternică secvență a filmului. N-aș fi crezut că o voce care iese prin fanta unui interfon poate să transmită atît de multe. Un fior subteran animă povestea în această scenă și, chiar atunci, filmul parcă s-ar da un pas înapoi, lăsîndu-l pe Naoufel – acest tînăr melancolic desenat de Clapin – singur în imensitatea nopții, într-o scară de bloc din Paris, agățat de o voce cu care simte că poate împărți ceva.

Grația filmului stă exact în aceste schimbări bruște de scară, în care toată greutatea lumii pare că tabără pe umerii băiatului. Ajutat de muzica compusă de Dan Levy, care are o deschidere clară spre orizonturi largi, filmul izbutește să descrie subtil senzația de tristețe și singurătate care invadează, în anumite momente din zi, cartierele periferice ale Parisului: blocuri cît vezi cu ochii și o lume întreagă pe care nu o vom cunoaște niciodată. (Filmul Memory Lane [2009] al lui Mikhaël Hers e o ilustrare live action a aceluiași sentiment vaporos.) Privindu-l pe Naoufel în mansarda sa, filmul pare complet dezinteresat de luptele care se dau jos, în lumea nocturnă a Parisului. Dar prin ideea că un destin poate fi schimbat de o voce auzită prin interfon, Clapin racordează această poveste la toate celelalte povești pariziene pe care nu le putem intui, iar asta îl face cît se poate de relevant pentru lumea fragmentată de azi. Spre final, filmul pare că se epuizează într-o relație de dragoste nu foarte proaspătă – dar această durere de a fi în lume, într-un oraș foarte mare, ca și această nevoie de a aparține sugerată prin traseul întortocheat al mîinii, fac ca succesul de critică să fie de înțeles. Clapin a creat o animație pentru (aproape) toate vîrstele, care e gata să dea orice fel de lecție sau morală pentru o îmbrățișare sinceră.

J’ai perdu mon corps este disponibil pe Netflix.