● It Must Be Heaven / Paradisul, probabil (Franța-Qatar-Germania-Canada-Turcia-Palestina, 2019), de Elia Suleiman.

 

Unii văd în Elia Suleiman un „palestinian vesel“ cu filme lejere și neproblematice. Cel mai recent film al său, It Must Be Heaven, care deschide în forță anul nostru cinematografic, demonstrează exact contrariul: o viziune corozivă și deloc consensuală despre lumea de azi, alcătuită din scenete comice care, departe de a dilua amăreala concluziilor, pătrund încă mai adînc în carnea organismului alarmant așezat sub lupă – anume deriva societăților noastre dinspre idealuri de comunitate și solidaritate spre spații securizante supuse supravegherii și controlului.

În film, Suleiman călătorește la Paris și New York, apoi se întoarce de unde a plecat: în Palestina. Alter ego-ul lui Suleiman, care tot apare dintr-un film în altul, e un personaj pasiv, în buna tradiție busterkeatoniană: nu-și modifică mai deloc expresia feței, are apucături de automat și se mulțumește să suporte pe propria piele consecințele acțiunilor celorlalți – e prin excelență un spectator care asistă la spectacolul lumii, invitînd spectatorul să ia notițe și să tragă concluzii în locul său. Dacă lumea lui Suleiman se dezvelește cu-atîta putere de uimire, e pentru că cineastul cunoaște foarte bine aparatul represiv „de culise“ pe care locurile vizitate în film (a locuit în toate) au început recent să-l pună în practică: vinietele lui, cu un zvîc brechtian, sînt deopotrivă ultrarecognoscibile (cine n-a văzut polițiști patrulînd în grup?) și nefamiliare, îngrijorătoare (aceiași polițiști performînd cu virtuozitate o coregrafie pe monocicluri electrice).

Filmul ne vrăjește cu o încropeală de plot autoreflexiv: Suleiman joacă un regizor palestinian care caută să strîngă fonduri pentru un lungmetraj – în acest scop vizitează niște producători occidentali; scenetele pe care le acumulează filmul, agățîndu-le una după alta pe sîrma narațiunii, se cer însă privite pur și simplu ca piese aproape autonome, fără prea mare legătură cauzală, și apreciate pentru gustul coregrafic sau pentru vreo găselniță inspirată – altfel, intervenția lui Suleiman-personajul asupra lor e imposibilă: turist și raisonneur, omul asistă neputincios-amuzat la desfășurarea de forțe care aduce împreună, în ciuda unor diferențe culturale, locuri diverse ca Nazaret, Paris și New York. Parisul e complet pustiu, iar Suleiman se plimbă – în scene ce fac aluzie la recentele atentate și care mie mi se par înfiorătoare – pe bulevarde haussmanniene goale. Toți newyorkezii poartă la cingătoare cartușe cu gloanțe de mare calibru și sînt înarmați pînă în dinți.

Lumea lui Suleiman e însorită și caldă, dar bilanțul său final, nu prea – iar și iar, filmul denunță transformarea statelor noastre, în cele patru zări, în state polițienești, în care oamenii în uniformă controlează și monopolizează spațiul public, risipindu-se în eforturi inutile și stupide (la un moment dat urmăresc un tînăr care lasă un pachet sub o mașină – ulterior aflăm că pachetul era de fapt un buchet de flori; în altă scenă, o patrulă înregistrează riguros dimensiunile unei terase de cafenea), incapabili însă de a răspunde unor apeluri mai serioase. Filmul evoluează însă la mari înălțimi, colecționînd gaguri epifanice departe de mizeria naturalistă: printre ele, scena în care un „înger“ – o activistă pro-palestiniană cu o pereche de aripi în spinare – e luată la goană prin Central Park de o patrulă de polițiști, care, în prostia lor, nu reușesc decît să se-ncurce unul pe celălalt.

Bricolînd cu cele mai banale ustensile burlești, filmul arată nevoia de a protesta – cu calm și cu răbdare – împotriva delirului lumii de azi, sufocată de cenzură, supraveghere și normă. Totodată, Suleiman adoptă ceva din această dorință inepuizabilă de ordine și disciplină la nivelul formei filmului, construit dintr-o sintaxă cît se poate de limpede: planuri -fixe care caută simetriile, schimburi plan-contraplan – o dată Suleiman privind vag spe-riat, o dată un tip dubios privind vag libidinos în metroul altminteri gol și tot așa – etc. E însă cu-adevărat remarcabil că un film atît de calofil și de precis planificat și tăiat reușește să-și păstreze sentimentul urgenței și al imediatului, impresia că e făcut din necesitate, ca reacție fierbinte la vremurile tulburi: doar priviți imaginile televizate ale paradei militare cu ocazia zilei naționale a Franței – o paradă de mușchi și mașinării blindate, adică –, în care culorile steagului tricolor s‑au încurcat în momentul zborului deasupra Arcului de Triumf: altfel spus, ediția 2018 a evenimentului prilejuiește un gag plus vrai que nature – Suleiman nici nu putea cere mai mult.

În fine, deși țintele regizorului sînt clare, filmul opune ceva rezistență la afișat mesaje explicite (e chiar ceea ce‑i reproșează un producător) –, iar în asta constă toată forța sa, care îl face simultan operă angajată și operă cu preocupări formale. E de-ajuns să observăm verva cu care Suleiman transformă în poantă, ca orice mare artist burlesc, micile gesturi intime de zi cu zi: îmi place mult scena în care, trecînd printr-o zonă de turbulențe, personajul își pierde cumpătul – se uită-n stînga și-n dreapta, se uită la ceas, se uită pe geam, doar-doar o trece timpul mai repede pînă la aterizare; apoi vine o zgîlțîială și mai mare. Atent și cu plăcerile cinefilului de rînd – Gael García Bernal într-un scurt rol de regizor forțat să facă un film despre conchistadorii spanioli în engleză –, Suleiman e doar în aparență un palestinian vesel: în mîinile sale, umorul nu e o invitație la destindere, ci o unealtă politică.

It Must Be Heaven rulează în cinematografe din 3 ianuarie.