The Wild Pear Tree / Sub umbra părului sălbatic (Turcia, Macedonia, Franța, Germania, 2018), de Nuri Bilge Ceylan. 

În cel mai recent film al său, proustian intitulat The Wild Pear Tree / Sub umbra părului sălbatic, cineastul turc Nuri Bilge Ceylan continuă meticuloasele sale căutări formale generate de identitate și căutarea de sine, de data asta prin unghiul unui tînăr scriitor aspirant, revenit acasă după finalizarea studiilor, în orașul-port al părinților săi și în satul bunicilor din Anatolia. Îndrăgostit de literatură, Sinan Karasu (Aydın Dogu Demirkol) visează să devină dacă nu un scriitor mitic precum Virginia Woolf, Márquez sau Kafka (ale căror chipuri tronează în casa unui faimos scriitor la care merge pentru sfat), cel puțin unul relevant. El se luptă să strîngă fonduri pentru a-și publica prima carte, de inspirație autobiografică, intitulată chiar Părul sălbatic. Pe lîngă neîncrederea blazată a semenilor săi în rostul literaturii sau cinismul față de artă al autorităților sau al oamenilor de afaceri locali la care apelează pentru a-i finanța proiectul, Sinan se confruntă și cu un tată boem și inconștient, profesorul Idris, care a strîns mari datorii din cauza jocurilor de noroc (în interpretarea de neuitat a lui Murat Cemcir).

Deși fotograf și director de imagine ca formație, abordarea regizorului turc vine însă dinspre literatură, dialogurile sale sînt foarte literare, uneori livrești, dar întotdeauna de substanță. Precedenta sa creație, Somn de iarnă / Winter Sleep (2014), avea în centru un scriitor prosper și egoist, fost actor, intimidat de mersul grăbit al lumii în care nu-și mai găsește rostul, asupra căreia își acordă lungi și voluptuoase momente de reflecție, chiar dacă opace la suferința celor mai mărunți sau la anacronismul dintre istorie și durata individuală. Langoarea cehoviană din Somn de iarnă este prelungită, chiar dacă mai estompat și dinamizată de suspans, și în acest film la fel de dedicat anatomiei melancoliei umane sau eternului dor după altceva. De data asta, The Wild Pear Tree chestionează lucid, dar și cu un amar simț al umorului, irelevanța și chiar inutilitatea profesiei de scriitor, în vremuri în care memoria – citîndu-l pe Jean-Luc Godard – nu se mai formează prin filme, ci la televizor (și pe ecranul tabletei, am putea adăuga). Sinan provine dintr-un spațiu foarte asemănător cu România, surprins în planuri largi și elaborate, spațiu al unor mari contraste între orașele cosmopolite sufocat de construcții noi și diforme și pastorala zonă rurală, scufundată în trecut și tradiții, pe ale cărei ulițe încă putem zări vetusta Dacia 1300. Unde oamenii, mai simpli sau fini intelectuali, se delectează sub mirajul televiziunii și al plăcerilor anodine.

Un poet metafizic al vieții la confluența sa cu hazardul și cu precaritatea clipei, așa cum transpare din capodopera sa Once Upon a Time in Anatolia / A fost odată în Anatolia (2012), Nuri Bilge Ceylan este în egală măsură și un senzual înnăscut al imaginii. În cadre parcă nesfîrșite, dictate de durata subiectivă, el are răbdarea de a înregistra pe peliculă hieratice peisaje autumnale năpădite de brumă, statui din marmură neagră de inspirație antică, cîrduri de pescăruși plutind deasupra Mării Marmara, picuratul apei, foșnete, șoapte sau valuri de tăcere, plutirea fulgului de nea sau vîntul fluturînd prin bogatul păr negru al fetei de care Sinan fusese îndrăgostit, Hatice. În secvența reîntîlnirii celor doi, cineastul turc reușește un adevărat tur de forță, ca dovadă că secvența ar putea funcționa foarte bine și ca scurtmetraj. Camera urmează fluid jocul seducției, astfel încît chiar și conturul cuceririi unei frunze de către raza de lumină degajă intimitate. Hatice urmează să se căsătorească, conform tradiției, dar visează bovaric să evadeze din cătunul uitat de lume. În largile spații tainice ale Anatoliei, aparatul de filmat surprinde, ca într-un miraj buñuelian, copii mici lăsați la umbră în căruțuri vechi și năpădiți de roiuri de furnici, sau oameni adormiți pe pămînt și prinși în uitare, pe care se plimbă în voie micile insecte ale cîmpului.

Sinan întruchipează condiția scriitorului care nu are public în primul rînd pentru că nu are nici bani pentru a ajunge la acesta, iar pentru a supraviețui se va dedica probabil unei cariere didactice. Tînărul are totuși un cititor atent, Idris, dependentul disprețuit de familie și de comunitate, alături de care trudește pentru a găsi apă în puțul gospodăriei de la țară. Căci, în toată ratarea lui, Idris mai are încă puterea de a visa sau de a regreta (cum spunea Tarkovski, „timpul poate fi reversibil prin repararea greșelilor noastre“). Chiar dacă nu are încă decît un cititor fidel și profesia sa pare inutilă într-un timp profan, Sinan crede în forța cuvîntului, conștient că nu are cum să ajungă la apă fără a-i compune poeme (vorba poetului, „Sapă numai, sapă, sapă, / pînă dai de stele-n apă“). El se simte provocat și responsabil să prindă în cuvinte taina vieții, în asentimentul lui John Fowles, care, în Jurnalul său, nota că „arta, această imensă rezervație naturală de mister (…) are rolul de a-l conserva“.

Filmul rulează pe ecranele din România din 8 martie.