Steve Jobs (SUA), de Danny Boyle.

După moartea lui Steve Jobs în 2011, care a coincis destul de aproape cu cea a unei alte personalități în domeniul IT, Dennis Ritchie, pe reţelele de socializare circula următorul mesaj viral: „Fără Jobs, n-am avea iProduse și laptop-uri foarte scumpe. Fără Ritchie, n-am avea UNIX şi programe și ar trebui să citim cu toții în cod binar. Jobs e lăudat ca un Iisus al calculatoarelor şi Ritchie e ignorat“. Contrastul nedrept între IT-istul-vedetă şi programatorul-expert lăsat în umbră are ecouri şi în biopic-ul Steve Jobs al lui Danny Boyle: Jobs (Michael Fassbender cu ochi căprui) e un marketer inovator, exigent şi super-calculat care mai degrabă şi-ar trăda un vechi coleg ca Steve Wozniak (Seth Rogen) decît să schimbe ceva în planul unei prezentări de produs din considerente neimportante, precum umanitatea şi recunoştinţa; cînd Wozniak îl roagă să mulțumească pe scenă echipei Apple II, care a creat baza tehnologică a viitoarelor Mac-uri, Jobs refuză categoric, sugerînd că să recunoască tradiția ar fi totuna cu a privi înapoi.

Steve Jobs e scris de Aaron Sorkin (Charlie Wilson’s War; The Social Net­work; The Newsroom) după tiparul Birdman de dramaturgie: urmărește protagonistul plimbîndu-se în culise înainte de contactul cu publicul, în timp ce colegii, subalternii și apropiații îl prind din urmă să-i spună ce ar trebui să facă, ce n‑a făcut sau ce îi arde sufletul să îi spună în acel moment total nepotrivit. Primul din cele trei momente între care sare filmul e lansarea Macintosh, în 1984. O fostă iubită, Chrisann (Katherine Waterston cu alură hippie), vrea ca Jobs să o recunoască pe fetița ei, Lisa, ca fiind și a lui, în timp ce el își neagă paternitatea – ba chiar a avut delicateţea să declare într-un interviu dat revistei Time că 28% din bărbații din Statele Unite ar fi putut să o conceapă pe Lisa. Andy Hertzfeld (Michael Stuhlbarg), un coleg după toate semnele serios, care a avut ghinionul ca Macintosh-ul să aibă un glitch în partea proiectată de el, încearcă (degeaba) să-l convingă pe Jobs că e OK să meargă înainte cu lansarea și dacă Macintosh-ul nu spune „Bună“, cum ar trebui. Asistenta de origine poloneză a lui Jobs, Joanna (Kate Winslet care pare că o joacă pe Meryl Streep), încearcă cu tot calmul, cu toată diplomația şi argumentarea insistentă să îl înduplece pe Jobs să nu fie mai măgar decît îi permite contextul. Şeful lui, John Sculley (Jeff Daniels), alternează încurajările paterne cu o tendinţă destul de agresivă de a-l psihanaliza. Aceiaşi jucători se reunesc în următoarele două momente din film, lansarea ratată a modelului NeXT, din 1988, şi lansarea iMac-ului cu carcasă transparentă, în 1998. Comportamentul lui Jobs faţă de ei arată cît (nu) şi-a dezvoltat personalitatea de-a lungul acestor ani şi cum a evoluat firma Apple. Filmul fiind atît de grăbit şi cu o reţea de personaje atît de extinsă, jumătate din poveste o spun schimbările de suprafaţă: Lisa (Makenzie Moss/Ripley Sobo/Perla Haney-Jardine) creşte, Wozniak se tunde, Chrisann arată cam la fel (şi acest fapt e sugestiv); Joanna e tot mai aranjată şi bine îmbrăcată şi, pe scurt, seamănă tot mai mult cu Kate Winslet; Jobs se îmbracă într-un pulover negru mulat şi renunţă la sacou (şi astfel revoluţionează imaginea CEO-ului).

Biopic-ul lui Boyle şi Sorkin nu este unul convenţional, plictisitor-sintetic şi cu cronologie vastă, dar nici nu era nevoie de aşa ceva: la mai puţin de patru ani de la moartea lui Jobs, e deja protagonistul unui alt film de ficţiune (Jobs, r. Joshua Michael Stern, 2013, cu Ashton Kutcher în rolul principal) şi al unui documentar (Steve Jobs: The Man in the Machine, r. Alex Gibney, 2015). Steve Jobs respectă regula de bază a filmului biografic, în care toţi cei din jurul personajului eponim sînt supporting players, dar pune la îndoială presupunerea că această ierarhie dramaturgică e şi una morală, că un antreprenor ambiţios poate – şi trebuie – să-i calce pe alţii în picioare ca să ajungă la vîrf. E cu totul altă problemă, însă, dacă reiese ceva interesant din chestionarea acestui mit al geniului inuman, mai ales că Jobs era, în ciuda comparaţiei autoflatante cu Da Vinci, un vînzător de produse. În esenţă, prea puțin contează dacă e sufletist. Haloul mitic al lui Jobs vine din convingerea că el a creat într-adevăr o piaţă pentru produsele IT mai intuitive, prietenoase şi sofisticate ale căror nume începe cu „eu“, în loc să fie doar omul potrivit la locul potrivit și să-și aproprieze cu nerușinare tehnologii dezvoltate de alții; lipsa de recunoștință față de Wozniak reprezentată în film e o variantă soft a acuzațiilor de furt intelectual din viața reală. Deși lui Sorkin îi iese mai bine echilibrul între lumea virtuală (tehnologia) și lumea reală (nucleul de inventatori, instituțiile, societatea) în The Social Network, aici, prezența lui Jobs și a sateliților lui lasă tot restul peisajului în eclipsă. Consumatorii produselor Apple sînt întotdeauna redați colectiv, ca publicul tînăr care participă la lansări și așteaptă prezentarea cu entuziasmul de dinaintea unui concert.

Altfel, filmul e entertainment inteligent cu actori talentați și fiecare din ei merită un premiu că poate rosti replicile lui Sorkin la debitul necesar și cu fluctuații. Danny Boyle găsește metode să mențină filmul coerent (în cele cîteva flashback-uri și suprapuneri temporale din cronologia altfel liniară) și dinamic vizual – în cel puțin o secvență, chiar înaintea lansării NeXT, renunță cu totul la mizanscena realistă. Scenografia e mai degrabă pragmatic decît creativ folosită: întorcîndu-ne în timp douăzeci de ani, holurile și hainele de gală arată cam la fel ca azi, dar PC-ul arată ca o piesă de muzeu. Aflîndu-se într-o încurcătură similară pentru Computer Chess (2013), plasat în 1980, regizorul Andrew Bujalski a ales să-și facă povestea să pară cît mai „de epocă“ cu totul: filmul lui e în alb-negru spălăcit, iar jucătorii de șah virtual sînt îmbrăcați și aranjați într-un stil desuet. Însă, dacă Boyle ar fi făcut la fel, atunci Steve Jobs ar fi devenit un film despre schimbare tehnologică, n-ar mai fi fost despre ego-ul lui Jobs.

Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.