● A fost odată în Anatolia / Bir zamanlar Anadolu’da (Turcia, 2011), de Nuri Bilge Ceylan. 

O lucrare de maestru, A fost odată în Anatolia al lui Nuri Bilge Ceylan (care închide Festivalul Filmului European din Bucureşti, pe 13 mai) este (ca şi Aurora al lui Cristi Puiu, pentru care regizorul turc şi-a exprimat, de altfel, admiraţia) un mystery criminalistic conceput astfel încît să zgîndăre certitudinile epistemologice ce permit însăşi existenţa acestui gen de poveste. Trei maşini de poliţie înaintează lent pe un drum şerpuit şi neasfaltat, sub un cer nocturn prevestitor de furtună. Ocupanţii celor trei maşini sînt: un procuror, un doctor, un grefier, un comisar, cîţiva subalterni de-ai acestuia, doi gropari şi doi suspecţi. Cauzatorul expediţiei (care se întinde pe o noapte întreagă, corespunzînd unei ore şi ceva din durata de două ore şi jumătate a filmului) este unul dintre aceştia din urmă, care a acceptat să-i conducă pe oamenii legii la locul unde a îngropat ceva; numai că nu pare să fie sigur de locul respectiv, după cum nici spectatorul n-are de ce să fie sigur, cel puţin pentru un timp, de ceea ce bănuieşte că a fost îngropat acolo, şi nici măcar după ce află – adică după ce vede cadavrul – n-are motive să fie prea sigur de cine, ce şi cum.

Aşadar, micul convoi (filmat, cu recurenţă ritmică, de la aceeaşi sau aproape aceeaşi mare distanţă) opreşte din loc în loc în pustietate (la fel de insistent se repetă şi cadrele cu cîte o porţiune de cîmpie bătută de vînt şi luminată de faruri). Mai mult tăcut pînă atunci, ca de altfel şi de atunci încolo, doctorul începe brusc să vorbească despre efemeritatea vieţii omeneşti. La rîndul lui, procurorul lasă să i se dezlipească un pic din masca de aroganţă metropolitană, începînd să povestească despre o cunoştinţă de-a lui, care şi-ar fi anticipat, cu inexplicabilă exactitate, propria moarte. Un poliţist scutură un pom şi camera urmăreşte, timp de cîteva cadre, rostogolirea unui fruct tot mai departe de vocile care dezbat chestiuni legate de drepturile prizonierului şi de intrarea Turciei în UE. Pe scurt, drumul nu e un drum spre cunoaştere, adică spre aflarea soluţiei la misterul unei crime, ci doar un drum – pe marginile căruia misterele se tot înmulţesc în întuneric. Cu alte cuvinte, mystery-ul lui Ceylan capătă o alonjă metafizică, ceea ce o face posibilă – ceea ce face din A fost odată în Anatolia un film magnific – fiind, însă, tocmai atenţia acordată de el lumii fizice. Atenţie senzuală (atestată de abilităţile lui extraordinare în domeniul picturii cu lumină – faruri, focuri – şi în domeniul arhitecturii sonore – intensificările vîntului, scîrţîitul banchetelor din maşini) şi totodată atenţie sec-grefierească (manifestată prin documentarea meticuloasă a procedurilor medico-legale).

Direcţia în care caută Ceylan este direcţia inaugurată de Michelangelo Antonioni în filmul său din 1960, L’avventura. Un capăt al drumului post-neorealist deschis atunci de Antonioni este Aurora (cu observaţionalismul său riguros şi totodată cu scepticismul său radical în ceea ce priveşte relaţia dintre observaţie şi înţelegere), iar un alt capăt îl constituie marea questă neosimbolistă a lui Tarkovski (după imagini care, în parafraza lui David Bordwell, „să nu poată fi reduse la cuvinte sau la idei, ci să izbească spectatorul cu forţa unor revelaţii religioase“). A fost odată în Anatolia e undeva la mijloc între aceste două extreme. Pe de-o parte, în ultima oră a filmului avem două lungi secvenţe – găsirea cadavrului şi autopsierea acestuia – care urcă pe culmile realismului-de-tip-proces-verbal. Escalada aceasta, comparată de critici nu doar cu cea din Aurora, ci şi cu cea dintr-un alt film românesc, Poliţist, adjectiv, precum şi cu cea din foarte nehollywoodianul film hollywoodian Zodiac, e şi aici la fel de ironică – rezultatul ei nu e certitudinea, ci destabilizarea acesteia, neliniştea epistemologică. Pe de altă parte, avem epifanii şi cosmofanii manifeste, tarkovskiene în elementaritatea lor, precum cea cu fructul care cade din pom şi se rostogoleşte la vale, şi mai ales cea cu fata primarului din sătucul în care poposesc la un moment dat expediţionarii. Deşi trezit în toiul nopţii, primarul pune masa pentru toţi (inclusiv pentru deţinuţi). Neuitînd să se reazeme bine în realism şi din acesta să-şi ia avînt metafizic, Ceylan creează în jurul mesei o atmosferă încărcată de tensiuni de clasă. Şi la un moment dat vine o pană de electricitate. În aşteptarea încă nevăzutei fete a primarului, chemată cu ceaiuri, cafele şi felinare, oaspeţii moţăie rezemaţi de ziduri. Şi atunci apare fata, cu faţa luminată de dedesubt, de la felinarul pe care-l poartă pe tavă. Ea trece pe la fiecare oaspete şi-l serveşte cu ce-a cerut – a găsit chiar şi cola pentru deţinutul care se obrăznicise să ceară. Oaspeţii deschid ochii pe rînd, în tăcerea punctată doar de lătratul unui cîine, şi fiecare din ei, de la taciturn-omenosul doctor la presupusul criminal, tresare de parcă ar fi avut o viziune. Ieşirea procurorului în cerdac, după acest efleuraj angelic, e întîmpinată de o înteţire a vîntului.