● The Legend of the Surami Fortress / Legenda fortăreței Suram (URSS, 1985), de Serghei Paradjanov.

Primul vrăjitor oficial al celei de-a 7 arte, chiar în zorii nașterii ei, a fost francezul Georges Méliès, de profesie iluzionist. Cel care în filmele sale folosea, cu o imaginație debordantă, cele mai diverse trucuri de filmare, iluzii optice și ingenioase improvizații avea să fie primul care să atingă filmul cu acea baghetă magică ce îi legitimează acestuia definiția de rezervor al viselor. Peste ani și ani, spre finalul dominației sovietice, un alt vrăjitor al ecranului, gruzinul de origine armeană Serghei Paradjanov avea să filmeze în stepele Georgiei, sub supravegherea atentă a forțelor statului, Legenda fortăreței Suram.

Cineastul era o legendă încă din timpul vieții. Arestat de trei ori și închis în lagăr sau închisoare, apoi eliberat la presiuni internaționale, cu interdicții periodice de a crea, cu o viață tumultuoasă și o libertate interioară totală. A fost cenzurat și supravegheat de KGB încă de la debutul carierei, proiecte valoroase i-au fost blocate sau interzise. Nu s-a considerat niciodată un disident și, spre deosebire de Tarkovski, nu s-a gîndit să ceară azil politic, conștient că nu ar putea crea în alt spațiu, că ființa sa este organic legată de istoria și spiritualitatea spațiului caucazian („sînt un poet al întregii Transcaucazii”, spunea despre sine).

Legenda fortăreței Suram (1985) se inspiră dintr-o versiune gruzină a ritului întemeierii, prezent și în spațiul nostru, în legenda meșterului Manole. Cîndva în Evul Mediu, Cneazul poruncește ridicarea fortăreței Suram, însă aceasta se năruie mereu. Tînărul Durmișhan o iubește pe Vardo, cea care are puterea de a vedea viitorul, dar ambii sînt robi. Eliberat de stăpîn, pleacă în lume pentru a strînge bani cu care să o elibereze pe Vardo. Calul îi este însă furat și, în peregrinările sale, dă peste Osman Aga, un gruzin renegat pe numele real Nodar, devenit războinic și apoi negustor prosper, închinat acum islamului. Osman Aga îl ia sub oblăduirea sa pe Durmișhan, care se căsătorește cu o musulmană. Peste ani, fiul lui Durmișhan, Zubar, va fi cel care, conform sorții citite în stele de Vardo, ar urma să spargă blestemul fortăreței, oferindu-se pe sine ca jertfă între zidurile acesteia.

Însă intriga contează mai puțin la Paradjanov: ca și în capodopera lui Sayat Nova / Culoarea rodiei (1988) sau ultimul său film, Ashik Kerib (1988), istoria, mitul și patriotismul se împletesc într-o concepție estetică inovatoare. Pictogramele care i-au făcut celebră semnătura de autor sînt compoziții perfecte și viu colorate, minuțioase tablouri vivante despărțite prin inserturi-cartoane ca în filmul mut. Personajul central privește deseori fix la cameră, în posturi hieratice, decupate în planuri fixe sau de ansamblu care minimizează mișcarea în cadru favorizînd solemnitatea tăcerii și încremenirea marilor momente ale vieții (cînd presimte că Durmișhan a dat-o uitării, Vardo este filmată în trei cadre succesive în aceeași postură, mai întîi din profil, cu părul lung unduind pe spate, apoi din față, acoperită cu un văl alb și privind fix în cameră). Este un spațiu de un simbolism efervescent, asumat teatral și totuși extrem de fluid, în care profunzimea de cîmp se multiplică în planurile doi și trei, acolo unde este și miezul ascuns al lucrurilor, comunicat deseori într-un limbaj esențializat, abstract (spre exemplu, dorința lui Osman Aga de a reveni la limba și patria sa ia forma unor voaluri albastre care flutură aliniate ca tot atîtea mesaje de catharctică iertare lansate divinității).

Universul regizorului gruzin este unul în esență incantatoriu, o vrăjire ca într-un vis de demult al unei lumi arhetipale, în care obiectele și prezența capătă o valoare magică: dalbi porumbei sau cai atotprezenți în cadrele sale, scoici vorbitoare (legătura cu lumile nevăzute), păpuși (fie că reprezintă sfinți ca Nino, creștinătoarea Georgiei, sau David, fie că sînt un prețios accesoriu al menestrelului din Ashik Kerib, care îl vor însoți în groapă), covoarele de inspirație orientală, cușmele, cămilele, păunii, semințele de rodie, cornul de fildeș, dar și lira poetului sau cărțile cu slove vechi din Sayat Nova  sau boabele de grîu, petalele oferite  iubitei și pîinea coaptă cu lacrimi de mamă din Ashik Kerib. Este vorba de calitatea sacrului de a transfigura atît obiectul, cît și subiectul uman care îl contemplă, de care vorbea Blaga.

Carnavalul păgîn, mundan, traversat de îngeri, măști, demoni sau nimfe, scăldat în accente burlești sau, dimpotrivă, epifanice, gesturile largi ca o ofrandă sau aerul de miniatură bizantină sînt tot atîtea coduri privilegiate, reversibile între lumi. Ca și la Pasolini în filmele sale inspirate de etosul arhaic precreștin (Oedip rege, Medeea), divinitatea omului poate fi contemplată în fiecare moment, orice putînd deveni un miracol. Inclusiv sacrificiul asumat, cum este cel al lui Zubar, cu evidente conotații hristice, este un miracol în firea lucrurilor, primit și oferit cum nu se poate mai firesc.

În nostalgicul paradis regăsit al lui Paradjanov, captiv unei priviri a inocenței absolute, care nu se teme nici de uman, nici de exces, „lumea e ca un receptacol, în care transcendența coboară sau în care cerul își revarsă grația”, cum spunea același Blaga. Iar grația cu care cineastul ne spune povești, tîlcuri și rugăciuni din illo tempore capătă, vorba poetului, acele „culori luminate, care doar ele destăinuie trepte și har”.

Filmul este disponibil pe platforma MUBI.