● Încredere / Bizalom (Ungaria, 1980), de István Szabó.

Încredere, clasicul maghiarului István Szabó, e un film foarte bun despre ravagiile silențioase operate asupra minții de către cel de-Al Doilea Război Mondial. Povestea e un fel de dramă intimistă forțată de împreujurări: o vedem pe Kata (Ildikó Bánsági) nevoită să-și ardă trecutul și să se mute într-o casă de la marginea Budapestei – străduțele prăpădite și noroioase, fără un suflet care să le străbată și cufundate mereu într-o brumă albăstruie, arată elocvent –, acolo unde trebuie să joace rolul de nevastă a unui individ panicat și taciturn (Péter Andorai). Szabó înțelege că mare parte din tragedia războiului de-atunci s-a jucat în interioare întunecoase, departe de front – într-adevăr, exploziile le auzim doar pe banda sonoră, iar filmul începe cu un reportaj de arhivă despre zgomotul terorizant al avioanelor Stuka. De unde și această fereastră către o existență mîzgoasă, chinuită de paranoia, faux semblants, minciună și delațiune. În sensul ăsta, tonalitatea filmului – mai degrabă decît cursul evenimentelor – reproduce fidel un climat de angoasă care, de bună seamă, e unicul climat posibil pentru cel care se ascunde.

Dar schepsisul e în altă parte: căci deși istoria cinema-ului e adesea calchiată după acele povești eroice din timpul războiului, în care noi și noi personaje se dau drept ceea ce nu sînt în schimbul unei minime garanții de supraviețuire – vezi, recent, Phoenix (2014) de Christian Petzold, despre o femeie-Doppelgänger în imediatul armistițiului, sau, și mai recent, Lecții de persană (2020) de Vadim Perelman, despre labirintul lingvistic al lagărului –, morala din Încredere e mai complicată de-atît. În loc de-o fabulă declarativă despre solidaritatea în fața Răului, filmul explodează într-un punct de cotitură care face ca absolutul războiului, al supraviețuirii, al dreptății să fie depășit de realitatea mai prozaică – dar și mai palpabilă – a iubirii, sau a îndrăgostelii. Norocul filmului este că evită să vorbească despre aceste lucruri enunțate mai sus cu afectare, adăugîndu-le o majusculă din oficiu; dimpotrivă, Szabó menține tensiunea la sol, într-o îmbrățișare a cărnii mereu contrariată de un detaliu mai trivial decît altul, și totuși atît de decisiv: nu doar ce vor spune vecinii dacă vor înțelege comedia care se joacă în spatele ușilor închise (cuplul nu e de fapt un cuplu, dar totuși e), ci și ce vor spune soțul și soția aflați nu se știe unde (amîndoi sînt căsătoriți și au copii). De altfel, acest aflux de existență măruntă, care joacă partitura îndrăgostirii după notele învățate de-acasă (gelozie, du-te-vino între elanuri afective paradoxale și replieri inexplicabile), are toate motivele să înduioșeze o experiență de spectator promisă solemnității, subliniind din nou – dar e vreodată de ajuns? – rolul important al derizoriului în orice mecanism tragic.

„În aceste condiții dificile, cu fața la pămînt, au trăit mulți oameni ai vremurilor noastre, dar fiecare pentru o perioadă de timp relativ scurtă; iată de ce ne-am putea întreba dacă trebuie să luăm în considerare un episod atît de extraordinar al condiției umane și dacă merită să-i conservăm amintirea”, scria acum un timp Primo Levi. Întrebare fundamentală, valabilă nu doar în privința lagărului de exterminare – ca în situația lui Levi –, ci și, iată, în cazul acelor destine de pe margine, dar atinse, într-un fel sau altul, de unda de șoc teribilă a nazismului. Ce-mi pare cu-adevărat formidabil în filmul lui Szabó e tocmai acest procedeu prin care doze diverse de meschinărie și instinctualitate, la ani-lumină de eroismele spielbergiene, vin să contracareze imaginea ideală a unor oameni puri și neputincioși, care s-a întipărit în memoria colectivă a ultimelor decenii. Căci Încredere evoluează în acea penumbră călduță și forfotitoare a celor care găsesc bucurie în faptul că razia ofițerilor l-a săltat pe un altul, de la casa vecină, și nu pe ei, sau care se baricadează încontinuu în spatele unei bune-cuviințe iluzorii, născute din lașitatea de a-ți asuma pînă la capăt dorința.

Filmul impune autentic imaginea unor oameni normali, care și-ar complica de bunăvoie viața împreună chiar știind că își trăiesc ultima zi pe Pămînt. Din această ciocnire improbabilă între destin și grija zilei de mîine, între catastrofa umanitară și catastrofa cuplului, între datoria verticalității și tentația lecției de morală, Încredere extrage un suflu vital care-i permite să scape nevătămat din ghearele Istoriei mari, după ce a trădat-o pentru istoria uitabilă a funcționărașilor. Szabó face o treabă foarte interesantă în calitate de portretist al micilor afecte, pictînd imperturbabil, cu grijă la detaliu, chiar și atunci cînd pe fundal urlă tragedia. Încredere are un bîțîit specific fotografiei mișcate, apt să inducă puțină viață în memoria înghețată a acelor ani sumbri.

Încredere rulează pe platforma online TIFFUnlimited, ca parte a unei mini-retrospective Istvan Szabo.

Victor Morozov este critic de film.