În perioada 1-10 iunie se va desfăşura la Cluj cea de-a XI-a ediţie a Festivalului de Film Transilvania. Despre cum a început, a crescut şi ce ne pregăteşte pentru anul acesta TIFF-ul, am vorbit cu directorul artistic al festivalului.

TIFF-ul a ajuns anul acesta la ediţia cu numărul 11. Cînd pregăteaţi prima ediţie, cum vă imaginaţi că va fi în timp?

La drept vorbind, nu m-am gîndit nici o clipă că vom ajunge aici. Ştiam doar că nu trebuie să inventăm roata, ci doar s-o construim după modele existente şi s-o adaptăm la drumurile neasfaltate şi pline de gropi ale distribuţiei de film din România de la acea vreme. Fusesem deja la multe festivaluri din străinătate, mai bine sau mai prost organizate, mai mari sau mai mici, şi de la acestea din urmă mi-am dat seama că e posibil. Nu m-am gîndit că o să fie atît de greu şi, ca atare, n-am avut timp nici pentru exerciţii de imaginaţie. Aveam însă, ca toţi cei care au făcut parte din echipă la acea primă ediţie, un elan aproape inconştient şi o anduranţă ieşită din comun. Foarte puţini ne-au dat şanse de reuşită. Lucram, cu toţii, pe un singur computer, la care făceam coadă – mai bine zis, ne băteam pe el. Existau prea multe necunoscute, drept care nu anticipam problemele, ci le primeam în plex şi, cum-necum, le rezolvam peste noapte. Una dintre amintirile mele favorite rămîne cea a proiecţiei cu Nosferatu cu acompaniament live, pentru care invitasem cîţiva muzicieni din străinătate, ca să ne dăm seama, cu o zi înainte de eveniment, că nimeni nu-şi bătuse capul să facă rost de un pian. Sigur, cu toţii ne doream ca festivalul să nu fie un one hit wonder – şi ţin minte că partenerul meu, Tudor Giurgiu, chiar a spus lucrul ăsta la ceremonia de deschidere. Eram însă prea anesteziaţi de goana momentului ca să ne preocupe viitorul.

De la an la an, TIFF-ul a crescut: filme mai multe şi mai provocatoare, public numeros, avizat şi împătimit, aşteptări mari. Cît de greu e să faci un program/o selecţie de filme care să ţină pasul cu exigenţele cinefililor?

Prima ediţie a fost un experiment bulversant pentru publicul din Cluj şi nu mi-am dat seama de asta decît atunci cînd am încercat să schiţez pe hîrtie programarea celor 45 de filme în două săli, timp de şapte zile, ambiţionîndu-mă să compun un traseu – idealist – pe care un cinefil împătimit să-l urmeze pentru a putea vedea tot. Evident, a fost imposibil. Îmi place să cred însă că tot acest bombardament de filme din care – vorba vine – scapă cine poate i-a stimulat pe spectatori şi i-a scos din amorţeală, „forţîndu-i“ să aleagă. Au mai existat şi acele titluri-şoc (Pianista şi Audiţia) la care s-a lăsat cu leşinuri în sală – declanşînd definitiv o curiozitate bolnăvicioasă, dar cum nu se poate mai benefică în context. Din acel moment începînd, politica de selecţie s-a impus de la sine. Ne-am asumat riscul de a avea o competiţie care să promoveze regizori tineri aflaţi la primul sau al doilea film, dînd astfel posibilitatea publicului de a putea spune, peste timp, că „a fost acolo“, la naşterea unui mare cineast. Am mers la sigur cu filmele greilor cinematografiei mondiale – cu atît mai mult cu cît majoritatea nu ajung pe ecranele noastre în distribuţie curentă. Am continuat să arătăm filme de groază şi fantastice în secţiunea „Umbre“ – la urma urmei, viziunea clişeu pe care o au străinii despre Transilvania obligă. Am scos în faţă autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, cărora le-am organizat retrospective, pe cît posibil în prezenţa lor. În fiecare an, punem accentul pe cinematografiile unor ţări care sînt pe val şi recuperăm filme clasice vechi de 50, 20 sau chiar 10 ani – Cristi Puiu se întreba, de pildă, anul trecut cine o să mai vină să vadă Marfa şi banii. A fost plin. Le-am închis, sper, gura celor care au cîrîit că filmele provocatoare zburdă nestingherit prin program, izolîndu-le într-o secţiune „Fără limite“, care se bucură de un mare succes – la capitolul ăsta, da, exigenţele au crescut, pentru că se întîmplă ca, după un astfel de film, cineva, probabil călit de electroşocurile din trecut, să-mi spună că se aştepta la ceva „şi mai tare“. Am dezvoltat prezenţa documentarelor în festival – iar aici ai şi tu partea ta de vină, pentru că faci selecţia lor – şi a filmelor experimentale. Şi, nu în ultimul rînd, mai am ambiţia asta de a depista trenduri în oferta curentă şi de a reuni titluri sub aceeaşi pălărie tematică – cum s-a întîmplat anul trecut cu grupajul denumit „Tinereţe irosită“ sau anul ăsta cu filmele despre credinţă şi religie din secţiunea „Oameni şi zei“.

Care sînt lucrurile de neratat la TIFF 2012?

În primul rînd, cele 12 filme din competiţie. Toate vorbesc despre un anume tip de criză. Criză economică sau socială. Criză existenţială sau sentimentală. Criză individuală, de cuplu sau de familie. Majoritatea sînt filme intimiste, cu care poţi empatiza foarte uşor.

Pentru orice cinefil care se respectă, retrospectiva integrală Stanley Kubrick e obligatorie – fie doar şi pentru că dă posibilitatea de a revedea în condiţii excelente şi pe ecran filme pe care mulţi le-au văzut doar la televizor sau pe casete video hărtănite.

De neratat sînt toate filmele din Piaţa Unirii – de la clasicul Taxi Driver, în versiunea digitală restaurată anul trecut, la prospături gen belgianul Hasta la Vista, finlandezul Iron Sky sau canadianul de megasucces la box office Starbuck.

Retrospectiva cineastului japonez Hitoshi Matsumoto din secţiunea „3x3“ e o adevărată revelaţie. Zero Killed al lui Michal Kosakowski, arătat în premieră internaţională, este, poate, cel mai zguduitor şi deranjant dintre toate, pentru că vorbeşte despre fanteziile criminale pe care cu toţii le avem la modul cel mai inofensiv cu putinţă – filmul ăsta le pune în practică. Himizu al japonezului Sion Sono are, probabil, cel mai memorabil final. Bestiaire al canadianului Denis Cote şi grupajul de lucrări video ale lui Mircea Cantor, proiectate pentru prima oară în România într-o sală de cinema, sînt poate cele mai radicale propuneri ale acestei ediţii. Donoma al francezului de origine haitiană Djinn Carrenard e o mostră impecabilă de guerilla filmmaking, fiind făcut cu doar 200 de dolari. Iar pentru cei care-şi pot permite luxul de a se rupe de nebunia festivalului timp de cinci ore, există două proiecţii maraton cu splendidul Mildred Pierce al lui Todd Haynes şi cu trilogia germană Dreileben. Şi lista poate continua...

Dacă vorbim de spiritul festivalului (căci, dincolo de filme, la Cluj lumea vine şi pentru atmosferă), ce credeţi că a rămas neschimbat faţă de ediţiile anterioare, ce a cîştigat în timp şi ce a pierdut festivalul?

Cred că sentimentul ăsta plăcut de „febră relaxată“ e o constantă a TIFF-ului. Pînă şi cei mai introvertiţi îşi găsesc aici resurse de a dansa pe mese sau de a acapara o conversaţie. Există covor roşu, dar nu există morgă. Există din ce în mai mulţi invitaţi şi profesionişti din străinătate. Există foarte multă emulaţie: tot mai mulţi tineri din Cluj încep să facă film. Există din ce în ce mai multe programe educaţionale şi evenimente conexe. TIFF-ul e un festival cald, prietenos şi la fel de zărghit ca-n trecut. A cîştigat în profesionalism şi recunoaştere naţională şi internaţională, şi-a pierdut inocenţa (nici nu s-ar fi putut altfel) şi a îmbătrînit niţel, dar încă pierde nopţile ca-n studenţie şi-l prinde răsăritul pe străzi.

Spot-ul (întreaga campanie de imagine) a TIFF-ului de anul acesta mizează pe o situaţie extremă, neaşteptată. E un fel de „rîs cu plîns“. De ce aţi optat pentru acest vizual?

Totul a pornit de la ideea secţiunii cu filme despre credinţă şi religie. De-aici am extras filozofia ediţiei curente – aceea a cultului pentru film la TIFF, a filmului ca religie şi a cinefililor credincioşi şi devotaţi festivalului. Ironia nu putea lipsi din campania vizuală, drept care imaginea colorată şi atractivă a Cimitirului Vesel i s-a potrivit ca o mănuşă. Din asta a derivat şi sloganul-epitaf – „TIFF cu filme m’o hrănit / Le-am mîncat pîn’am murit“ –, care nu trebuie luat la modul literal, ci ca o expresie a pasiunii necondiţionate pe care publicul de la TIFF o are pentru cinema.

Ce a însemnat festivalul de la Cluj pentru filmul românesc?

Vreau să cred că filmul românesc şi TIFF-ul s-au sprijinit şi alimentat reciproc. Festivalul a construit o platformă solidă pentru vizibilitatea şi promovarea filmului românesc şi a autorilor ei, iar filmul românesc, graţie succeselor recente, ridicate la nivelul peliculelor străine de la TIFF, a contribuit la creşterea popularităţii internaţionale a festivalului, atrăgînd în acelaşi timp tot mai mulţi invitaţi. Care invitaţi au putut vedea, chiar descoperi, aici, de pildă, filmele unui Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie – lucru care a dus la omagiul adus lui Ciulei la Lincoln Center anul trecut, în cadrul Festivalului de Film Românesc organizat de ICRNY, sau la retrospectiva integrală a operei lui Pintilie de la MoMA din acest an...

Cum arată în cifre TIFF 2012: cîte filme etc.?

Circa 240 de filme (dintre care 190 de lungmetraje şi 50 de scurtmetraje) din 46 de ţări, proiectate timp de 10 zile, de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, în 14 locaţii.

Mihai Chirilov este directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film Transilvania. 

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: N. Cherciu