O satisfacţie: aceea de a-mi vedea titlul favorit din competiţia oficială a Berlinalei 61, Nader and Simin, A Separation, premiat cu Ursul de Aur. O dezamăgire: excluderea din palmares a remarcabilului travaliu de imagine operat de Oleg Mutu în Innocent Saturday. O experienţă jubilatorie: subversiva comedie neagră bollywoodiană, 7 Sins Forgiven. O slăbiciune personală: Amador, jumătate farsă, jumătate melodramă, cu aceeaşi Magaly Solier, actriţa peruancă din Ursul de Aur de acum doi ani, Milk of Sorrow. Şi, nu în ultimul rînd, o certitudine: aceea că, oricît de apetisante mi s-ar fi părut picturile vechi de 30.000 de ani filmate, exclusiv de Werner Herzog, într-o peşteră din sudul Franţei, valoarea lor adăugată pentru ecran – şi am numit aici 3D-ul dătător de durere de cap – a reuşit să mă ţină departe de The Cave of Forgotten Dreams. Alături de alte trei revelaţii (şi tot atîtea debuturi, de descoperit la TIFF: belgianul Bullhead, israelianul The Flood şi nemţescul Above Us Only Sky), acesta e bilanţul, majoritar pozitiv, al festivalului din acest an, acum la aniversarea unui deceniu de cînd merg la Berlinală. 

Poţi spune cu mîna pe inimă că selecţia din acest an a fost, din nou, una proastă, cum s-a scris deja, dar pentru asta trebuie, cred, să fi văzut toate filmele. Nu toate filmele, pentru că e imposibil, dar măcar toate filmele uneia dintre secţiunile principale: Competiţia, Panorama sau Forum. Nu am reuşit această performanţă, dar, la drept vorbind, nici nu mi-am propus şi, cu un total de 25 de filme văzute, nici nu-mi fac procese de conştiinţă din cauza asta: nici măcar cronicarii invitaţi de revista Screen International să-şi dea steluţele zilnice pentru filmele din Competiţie n-au reuşit. Pe cel puţin jumătate dintre ei i-am auzit însă lamentîndu-se de nivelul scăzut al selecţiei. Nimic mai teribilist: un festival care produce măcar o capodoperă, care în plus ia şi premiul cel mare, cum a fost cazul actualei Berlinale, merită toată stima. În paranteză fie spus, Cannes-ul şi Veneţia din 2010 ar trebui să-şi bage capul în pămînt: nici unchiul thailandez cu nume impronunţabil al lui Apichatpong Weerasethakul, nici „undeva“-ul care nu duce „nicăieri“ al Sofiei Coppola nu se compară cu filmul iranianului Asghar Farhadi. Sigur, Nader and Simin, A Separation trebuia să cîştige, au spus mulţi. Poate că da, deşi nu cred că asta îl va scoate pe Jafar Panahi din închisoare. Adevărul, pe care pînă şi juriul actualei ediţii a reuşit să-l umbrească suprapremiind filmul iranian – la categoriile Cel mai bun actor (toţi actorii!) şi Cea mai bună actriţă (toate actriţele!) – este că A Separation chiar merita să cîştige Ursul de Aur. Şi o spune nu tocmai cel mai mare fan al cinematografiei iraniene, dimpotrivă. Preţ de un deceniu şi ceva, am asistat, în diverse stadii de irascibilitate, la marşul triumfal al filmului iranian prin festivaluri, îndurînd rafinarea extremă a genului (pentru că, da, filmul iranian a devenit un gen în sine), calofilia din ce în ce mai prăfoasă, filozofia din ce în ce mai pretins-adîncă şi poveştile din ce în ce mai străvezii. Într-un minut din A Separation însă se întîmplă mai mult decît în toată filmografia iraniană din ultimii zece ani, drept care personajele nici nu mai au timp să bată un drum de ţară în timp real sau să emită panseuri cu gust de cireaşă. Comentariul social şi religios este în continuare acolo, dar nu băgat în ochi, ci fin integrat în poveste. Care poveste, ei bine, e demnă de un adevărat film de gen, ceea ce americanii numesc court-room drama: filmul începe cu un proces de divorţ şi continuă, în cea mai mare parte a lui, cu un proces pentru crimă, cu revelaţii, mărturii mincinoase, răsturnări de situaţii şi tot tacîmul. Mai multe nu spun. Nu există un timp mort şi, ceea ce e şi mai pasionant, nu există inocenţi sau vinovaţi deplini – de unde şi perpetua, dar zadarnica nevoie de a empatiza cu un anume personaj în detrimentul altuia – ci doar victime. Ca-n viaţă. 

Tot un film despre victime este şi rusescul Innocent Saturday, al doilea efort regizoral al lui Alexander Mindadze, al cărui debut, Soar, l-am adus acum cîţiva ani la TIFF. Acela era despre o catastrofă aviatică şi muşamalizarea ei. Acesta este tot despre o catastrofă, de proporţii atomice însă (explozia reactorului nuclear de la Cernobîl din aprilie 1986), pe care, din nou, oficialităţile încearcă s-o muşamalizeze.

Aparent deconcertant este ceea ce se întîmplă în continuare: deşi eroul e conştient de magnitudinea pericolului, iar primul impuls e de a-şi lua iubita şi a pleca cu primul tren, viaţa pur şi simplu nu-l lasă şi-i pune frîne la tot pasul. Piedicile nu sînt insurmontabile, dar există ceva care-l ţine în loc. Despre acest „ceva“, aproape buñuelian, este filmul lui Mindadze. Despre toate acele lucruri mici care-ţi fac viaţa mai plăcută şi demnă de a fi trăită şi care devin cu atît mai preţioase în situaţii-limită. Sigur, e uşor să te întrebi, cu detaşarea pe care ţi-o dă poziţia de spectator, de ce eroul, laolaltă cu cei care află despre tragedie, nu se zbat mai tare să părăsească zona infectată, preferînd să se abandoneze plăcerii de a petrece monstruos la o nuntă de sîmbătă seara care nu se mai termină. Dar tocmai în acest paradox greu de procesat raţional e miza filmului, în această disperare exuberantă, de sfîrşit de lume, stropită din belşug cu vodcă şi vin, în această vitală celebrare a inocenţei pe cale de a fi pierdută, a unui „acum“ în care geloziile, prietenia, pofta de viaţă sînt mai puternice decît sentimentul morţii anunţate. Aş fi putut jura că operatorul Oleg Mutu va primi un premiu, bine-meritat, pentru contribuţie artistică, graţie travaliului temerar de imagine pe care îl face aici. N-a fost să fie. Probabil că juraţii l-au pedepsit pentru crunta durere de cap pe care le-a dat-o. Nu-i vorbă, şi eu am ieşit anesteziat de durere, dar zău dacă anestezia asta nu a lucrat în favoarea filmului. Camera lui Mutu e în continuă agitaţie, apropiată periculos de mult de feţele şi corpurile personajelor (uneori pînă la abstractizare). În lunga scenă a nunţii care ocupă aproape jumătate de film poţi jura că ţopăie şi se distrează la fel de bine ca petrecăreţii, trăgîndu-şi sufletul preţ doar de cîteva cadre largi şi ameninţătoare în care fixează, de departe, centrala nucleară învăluită de fum. 

În 7 Sins Forgiven al indianului Vishal Bhardwaj (Panorama), există nu una, ci şapte nunţi, „anşenate“ cu tot atîtea căsnicii eşuate, respectiv înmormîntări. Bhardwaj rescrie, răsturnat, povestea celor şapte neveste ale lui Barbă-albastră, imaginînd o femme fatale creştină care-şi bagă în groapă cei şapte soţi, de religii diferite, pentru păcatul de a-i fi refuzat dragostea absolută. Delicios în imoralitatea şi deznodămîntul lui (revista Variety e de părere că orice cronicar care divulgă identitatea ultimului soţ merită pedepsit), 7 Sins Forgiven nu e lipsit de tradiţionalele numere muzicale marca Bollywood, dar e cum nu se poate mai străin de reţeta conservatoare a genului. Pe scurt: dacă Buñuel ar fi lucrat vreodată la Bollywood, acesta e filmul pe care l-ar fi făcut. 

Umbra lui Buñuel se insinuează şi în spaniolul Amador (Panorama) al regizorului Fernando León de Aranoa, în care o emigrantă boliviană din Madrid acceptă să îngrijească un bătrîn pentru a putea plăti rata la un frigider hi-tech destinat conservării florilor furate şi revîndute de iubitul ei. Problema e că bătrînul moare, iar femeia continuă să pretindă că el ar fi în viaţă, pentru a-şi putea primi banii la sfîrşitul lunii. Complet implauzibil (de unde şi recursul la pista realist-magică), dar infinit de ataşant şi de amuzant, Amador reuşeşte practic imposibilul: acela de a maria farsa cu tragedia. 

Poate că Nader şi Simin, protagoniştii filmului iranian multi-premiat la această ediţie, au dreptate să se despartă. Eu însă nu intenţionez să divorţez prea curînd de Berlinală, în ciuda avizului negativ pe care-l primeşte selecţia de la un an la altul. 

Mihai Chirilov este critic de film.