Bei xi mo shou / Behemoth (China-Franța, 2015), de Liang Zhao.

Preocuparea lui Liang Zhao pentru explorarea cu mijloacele documentarului a unor probleme sociale actuale ale Chinei nu este nouă, așa cum o demonstrează filmul său precedent, tulburătorul documentar observațional Petition, care urmărea relaţia abuzivă dintre stat şi cetăţenii care îi contestau deciziile, reuniţi în nişte locuinţe provizorii încropite lîngă clădirile oficiale, într-un „oraş al petiţionarilor“. Noul său film, prezentat la Veneţia și premiat la noi în cadrul Festivalului de Film Pelicam, dar interzis în țara sa, îşi introduce spectatorul în decorul peisajelor pustiite – alarmante dezastre ecologice –, aparținînd munţilor exploataţi miner din Mongolia de astăzi, pînă în măruntaiele pămîntului în care se extrag şi apoi se prelucrează materiile la temperaturi inumane, trecînd prin cercuri simbolice infernale, pînă în centrul pămîntului. Cei care inhalează praful de cărbune sînt filmați în casele șubrede în care locuiesc, în spitalele care îi tratează şi în cimitirele în care ajung în final mulţi dintre ei, pentru a servi unui proiect social grandios al statului: construirea a sute de oraşe (aşa-numitele „ora­şe-fan­tomă“) cu zgîrie-nori, mall-uri, semafoare şi aeroporturi, înălțate pentru urbanizarea populaţiei rurale, pe care majoritatea celor care au nevoie de ele nu şi le permit și care rămîn, prin urmare, complet nelocuite.

E meritul remarcabilei forțe de sugestie a documentarului faptul că un oraș‑fan­tomă e perceput de spectator cu o senzație la fel de sinistră ca în cazul oricărui film horror și la fel de bizar ca în­tr‑un SF despre lumi viitoare, păstrînd neatins caracterul său real, fără să ne lase să uităm ce reprezintă acele orașe – viețile irosite ale altor oameni care le-au ridicat. Spectrele lor par să locuiască clădirile și străzile. Mai sugestivă chiar decît plimbarea prin aceste orașe rămîne descrierea procesului de exploatare minieră sub forma manifestării unei creaturi mitologice infernale. Monstrul Behemoth e invocat de un narator-poet (într-o oarecare măsură redundant, repetînd ceea ce imaginea redă destul de clar), care îl descrie ca pe un stăpîn invizibil, care se face simțit prin puterea pe care o exercită asupra oamenilor, mașinilor care transportă materiile, și locurilor. Liang Zhao filmează fie­care explozie ca și cum ar picta-o, accentuînd nuanțele roșiatice în mod impresionist și mixînd sunetul astfel încît să pară pufniturile unei creaturi care, în mișcarea sa, face munții să se cutremure și aburii să se ridice. Odată cu Behe­moth, stilul regizoral al lui Liang Zhao trece de la modul observațional, din care mai păstrează anumite elemente, mai ales în descrierea vieții de zi cu zi a minerilor, la un documentar de tip poetic, cu rădăcini culturale în Divina Comedie a lui Dante și în budism, iar la nivel stilistic, în arta video. Elementele observaționale rămase amintesc într-o oarecare măsură de documentarul D’Est al cineastei Chantal Akerman (care fusese expus și el în galerii sub forma unei instalații video), cel puțin prin felul lipsit de cuvinte în care sînt alternate portretele unor mineri cu treburile lor zilnice. Această schimbare stilistică e motivată de Liang Zhao prin schimbarea percepției sale asupra rolului pe care un cinema angajat politic, precum cel pe care îl practicase în trecut, îl poate avea asupra unei societăți, declarînd că, dacă mai face astăzi filme, nu e în scop politic, ci doar pentru sine. E evident că, în noul său film, accentul politic devine secundar, transmiterea unor informații și crearea unor raționamente trec și ele în planul doi, lăsînd să prevaleze tonul, atmosfera și sugestia. Evenimentele sînt expuse în mod clar, însă ceea ce transmit e dincolo de o îngrijorare economică, socială sau ecologică.

Atunci cînd argumentează acordarea premiului, președintele juriului, Vlad Alexandrescu, laudă calitățile picturale ale documentarului, precum și bogăția de referințe culturale înalte (de la Tarkovski la Dante), situîndu-l la granița dintre documentar și filmul de artă (de ce, însă, nu ar avea loc documentarul chiar în perimetrul filmului de artă?). La polul opus, Jay Weissberg discută, în cronica sa din Variety, despre criticile pe care le-ar putea întîmpina filmul tocmai din cauza acestei bogății lirico-mitologice, care ar putea fi interpretată drept excesivă (Weissberg dă exemplul numeroaselor scene de tip performance în care un bărbat în poziție de fetus e filmat la granița dintre exploatările miniere și pajiști). Însă, cu toate acele înflorituri despre care vorbește Weissberg, în scena abstractă care înfățișează bărbatul la limita dintre lumea exploatată miner și cea naturală  transpare clar dezastrul ecologic. La nivel mai general, ceea ce apare ca intenție în Behemoth e împlinit: discutarea situației economice, politice sau sociale e pusă în relație cu întrebări legate de o viziune spirituală – încotro ne îndreptăm și de ce.

Ancuța Proca este critic de film.