● The Gambler / Jucătorul (SUA, 2014), de Rupert Wyatt.

● Oslo, 31. august / Oslo, 31 august (Norvegia, 2011), de Joachim Trier.

La modul primar, adicțiile sînt percepute ca fiind comportamente nefirești ale naturii umane, vicii sau vulnerabilități obscure. La nivel subtil, ele pot indica o fractură între raportul omului cu realitatea, o compensare pentru felul distorsionat în care individul se percepe pe sine și lumea obiectivă. Una dintre terapiile cele mai moderne în tratamentul dependențelor este terapia cu povești, care încearcă să refacă această verigă-lipsă dintre individ și univers invitînd pacientul să se imagineze în rolul unui personaj dintr-un basm cu care simte că are cele mai multe afinități.

Într-o astfel de poveste despre sine se află și eroul din The Gambler, James Bennett, un profesor conferențiar de literatură și scriitor de relativ succes, dar și, în zona sa de umbră, un pătimaș jucător de poker pe mize mari. Jim este mai degrabă un perfecționist filosof stoic: „Singurul lucru care contează este imposibilul. Te naști cu nervii unui soldat, cu înțelegerea unui înger, dar care e rostul a toate? Poate vei fi un filosof sau rege sau Shakespeare, și asta e tot ce îți dau? (…) Vreau lucruri  nelimitate. Vreau totul“, îi mărturisește el lui Amy (talentata Brie Larson), în care vede o viitoare mare scriitoare. Un rebel lucid (nu ezită să le spună cursanților săi că geniul este magic, nu material și nu e pentru oricine, deci să nu își facă iluzii), Jim este sedus de fapt de o estetică a hazardului, de mirajul mizei supreme de totul sau nimic. Nu este exclusă o latură autoflagelantă, el văzînd în cel de-al șaselea glonț rămas pe țeavă în Străinul și nefolosit de Meursault, în scena crimei, un glonț păstrat de acesta pentru sine. Lucrurile iau amploare în momentul în care creditorul său îi dă un termen de șapte zile pentru a-i restitui o sumă mare de bani. Cum negativitatea are darul că te cam aduce în concret, mai ales cînd e vorba de propria viață, are de ales între a se împrumuta de la un pitoresc personaj interlop numit Frank (savurosul John Goodman), a intra în pariuri sportive ilegale sau a cere bani de la mama sa, milionara Roberta (Jessica Lange), destul de grijulie însă cînd este vorba de soarta averii familiei.

Jim este un autentic parior all in cu viața (eu, de fapt, nu sînt un jucător, repetă el). Este o cheie de interpretare tandru-autoironică, detașată și precisă (brechtiană chiar, dacă nu ar fi suprarealist să îi alături pe Brecht și pe Mark Wahlberg în aceeași propoziție) a lui Jim. Dar adevărul este că Wahlberg face aici un bun rol de compoziție, o surpriză poate pentru mulți, actorul fiind cunoscut mai ales pentru filme de acțiune, însă el a lucrat și cu mari regizori ca Paul Thomas Anderson, Martin Scorsese sau James Gray. Ca stilistică, britanicul Rupert Wyatt respectă fidel canonul studiourilor americane și tonalitatea filmelor neo-noir ale unor Coppola sau Scorsese (filmul este, de fapt, un remake după clasicul omonim al lui Karel Weisz din 1974), însă are subtilitățile sale: felul în care decupează prezența lui Jim din mijlocul tenebroasei mulțimi a cazinourilor și, în general, din mijlocul lucrurilor (ca un reflex al pendulării sale între o lume ideală și o lume imperfectă, dar apriori perfectibilă), decupajele extrase aleator din realitate și înnobilate uneori de privirea celui care o privește. Plus o coloană sonoră cu Radiohead, Pulp, Bob Dylan, Pink Floyd și hitul M83 Outro, destul de iubit de cineaști.

Despre decupaje subiective din realitatea văzută prin ochii unui dependent, dar într-o manieră fragmentar-onirică (pe care avea să o ducă aproape de perfecțiune în cel mai cunoscut și premiat film al său, Louder than bombs), este vorba și în Oslo, 31. august, filmul unuia dintre cei mai interesanți cineaști contemporani, norvegianul Joachim Trier. El narează, într-un film de autor foarte personal, o singură zi din viața unui dependent de droguri de mare risc, Anders (expresivul Anders Danielsen Lie), de 34 de ani, care tocmai a părăsit un centru de reabilitare după șase ani de tratament și  o tentativă de sinucidere. Ca și Jim Bennett, el este de condiție bună, arată bine, este inteligent și motivat, deci are toate premisele să vadă viața ca pe un dar, nu ca pe o capcană. Însă tocmai asta se întîmplă pe parcursul unui voiaj interior și exterior deopotrivă, într-o zi de sfîrșit de august în Oslo: sentimentul de vid, de înstrăinare, de inutilitate este acolo, viu, și mușcă. Îl simte și cînd își vizitează cel mai bun prieten, Thomas, ajuns acum un convențional tată de familie, cînd se confruntă cu suspiciunea unui potențial șef la un interviu de angajare sau la petrecerea unei prietene, preocupată că se simte bătrînă la 30 de ani și nu mai poate rivaliza cu fetele de 20 de ani „cu sîni țepeni”.

La fel ca Jim, Anders tînjește după o a doua șansă și poate că speră ca peregrinările pe urmele fostei sale vieți, revizitarea ei pentru a-și asuma pierderea îl pot ajuta să o ia de la capăt cu adevărat. Joachim Trier este un senzorial, stropii de apă, lumina, zăpada, vîntul foșnind prin părul lung al unei fete sau penumbrele fiind semne distincte în estetica sa, dar el este și un poet. În încercarea de a se recupla la sine, la viață, Anders înregistrează hipertrofiat raza de soare, ecoul, zgomotele străzii sau, într-un bistrou, dorințele unei fete: a înota printre delfini sau a trimite un mesaj într-o sticlă care speră să fie găsit. Tot hipertrofiat înregistrează și amintirile. O fostă iubită, Iselin poate, este preocupată să îi demonstreze că melancolie sună mai bine decît nostalgie. Mai mult decît o diferență de nuanță, așa cum în Oglinda lui Tarkovski reflexia lucrurilor în oglindă era mai adevărată în amintire decît amintirea realității lor.

The Gambler poate fi vizionat pe HBO Go, iar Oslo, 31. august pe platforma MUBI și online.