Ah-ga-ssi/ The Handmaiden/ Slujnica (Coreea de Sud, 2016), de Chan-wook Park. 

Thriller-ul de tip puzzle erotico-politic al lui Chan-wook Park, cu un scenariu scris de acesta în colaborare cu Seo-Kyung Chung după romanul Din vîrful degetelor al prozatoarei britanice Sarah Waters și transferat din Anglia în Coreea ocupației japoneze din anii 1930 se constituie într-o formă destul de paradoxală: o fantezie masculină de un erotism stilizat cu subiectul emancipării unor fete de sub rolurile impuse, prin abuz și educație, de bărbații care le supun pentru a-și hrăni tocmai fanteziile ego-ului lor (fantezii ale identității, dintre care cea mai înalt-chinuitoare e, pentru ei, aceea de a fi japonezi). Hoața de buzunare Sook-Hee e angajată de unul dintre aceștia (falsul conte Fujiwara) pentru a-l ajuta să devină un japonez bogat cu ajutorul unei farse jucate lui Hideko, o tînără moștenitoare a unei mari averi, prin așa-zisa „eliberare“ a ei de un unchi bibliofil(fag) monstruos (care visează la aceeași identitate japoneză), căsătoria și preluarea numelui său de familie. Aceasta ar trebui încurajată să se îndrăgostească de el de către Sook-Hee, devenită slujnica sa contra unei sume de bani, convinsă să accepte căsătoria și apoi, profitînd de vulnerabilitatea sa, părăsită într-un azil de bolnavi psihici.

Principiul pe care mizează narațiunea triptică construită de scenariști (și reflectată la nivelul construcției spațiului casei lui Hideko) e acela al inocenței spectatorului, care e nevoit să ia de bune informațiile oferite de cei trei naratori (Sook-Hee, Hideko și Fujiwara) pentru a construi povestea și care îi descoperă treptat ca pe niște naratori necreditabili, fie pentru că perspectiva lor e limitată, fie pentru că ne restricționează intenționat accesul la informații. Filmul se deschide cu imaginea lui Sook-Hee, care își ia rămas bun de la familia sa – o droaie de copii care par să îi fie fraţi sau care ar putea fi chiar ai săi, alături de două femei care par să-i fie mamă şi soră într-o casă dintr-un sat prin care trec niște soldați, însă ceea ce ar putea presupune în mod obişnuit un spectator la o primă incursiune în film va fi contrazis de propriile ei declarații privind identitatea sa și de adevăratele sale intenții, mai meschine, cum e de pildă aceea că copiii de care se desparte emoționată la început sînt crescuți pentru a fi vînduți japonezilor. Lămurit asupra caracterului dual al naratoarei, care reiese și din reacțiile sale spontane (ceea ce spune e jumătate minciună, jumătate – deși în glumă – adevăr), spectatorul ajunge totuși să se bazeze pe presupunerile acesteia, care se dovedesc, în partea a doua a filmului (care reia povestea din punctul de vedere al lui Hideko), ca fiind incomplete și din nou necreditabile. Punctul de vedere al lui Sook-Hee asupra celei căreia trebuie să-i joace o farsă păcătuiește prin aceeași presupunere pe care ne-o formaserăm în primele cadre ale filmului, asupra inocenței obiectului privit și printr o mare subestimare a capacităților sale. Toate aceste trimiteri cu dublu tăiș între presupunerile greșite ale personajelor și cele ale spectatorilor privind portretele unor femei reflectă niște intenții feministe, de punere a spectatorului față în față cu niște prejudecăți legate de rolurile de gen. Acestea culminează cu scena eliberării reale a lui Hideko dintr-o bibliotecă ce fusese locul unde se desfășurase educația sa de cititoare (prin abuzuri) și, mai apoi, rolul său: un one woman show în care se ocupa de citirea (și interpretarea) unor scrieri japoneze masculine (de tipul celor ale Marchizului de Sade) în fața unor bărbați așezați în rînd ca la teatru, momiți de unchiul său cu acest performance pentru a vinde apoi cărțile rare (și deseori false) care le conțineau. Fanteziile masculine de dominație devin autodevorante – unul dintre personajele unei imagini aparținînd uneia dintre aceste cărți, falsificată de Fujiwara, reprezen­tînd o caracatiță și o femeie purtînd cerceii lui Hideko, iese la iveală pentru a-i face dreptate, pe cînd fanteziile feminine sînt privite în mod jucăuș-benefic. 

Ancuța Proca este critic de film.