● Uimitorul Om-păianjen / The Amazing Spider-Man (SUA, 2012), de Mark Webb.

După trei episoade succedate pe parcursul unui deceniu, seria Spider-Man o ia de la capăt cu un nou regizor (Mark Webb în loc de Sam Raimi), un nou actor (Andrew Garfield în loc de Tobey Maguire) şi un episod-pilot care povesteşte cum a devenit Spidey Spidey. Unele postere promiteau că povestea va fi una care n-a mai fost spusă, dar e pretty much un remake al primului Spider-Man regizat (acum numai zece ani) de Raimi. Peter Parker e din nou un licean slăbuţ, interesat de ştiinţele exacte, care, după dispariţia părinţilor săi, a fost crescut de un unchi şi de o mătuşă pîinea lui Dumnezeu, într-o casă newyorkeză desprinsă parcă dintr-un număr vechi din Saturday Evening Post. Încă o dată e îndrăgostit fără şanse de o Mary Jane (rebotezată Gwen Stacy) şi necăjit fără milă de un Flash (rebotezat Flash). Încă o dată e muşcat de un păianjen de laborator, ceea ce-i îmbunătăţeşte musculatura, reflexele, săritura în înălţime şi aderenţa la tavane, ziduri verticale etc., deşi de data asta nu dezvoltă şi capacitatea de a secreta pînză din încheietura mîinii. Şi încă o dată trebuie să-l piardă pe unchiul Ben, şi apoi să mai treacă printr-o perioadă de puţoism şi nesăbuinţă, ca să înveţe să-şi folosească puterile într-un mod responsabil.

Acest mit, ale cărui detalii s-ar putea să fie deja mai bine întipărite, în minţile mai multor copii şi adolescenţi, decît ale miturilor biblice (deja, în 1965, adică după numai trei ani de la prima sa apariţie într-un comicbook, un sondaj din Esquire îl găsea pe Spidey la fel de popular, printre studenţii americani, ca Dylan şi Guevara) – acest mit e repovestit într-un mod foarte aşezat. Cu totul ia două ore şi un sfert, din care trece o oră bună pînă să se ajungă la mult-aşteptatul monkey business din zgîrie-nor în zgîrie-nor. În parte, asta e din cauză că, în stil Harry Potter, se insistă pe misterul părinţilor dispăruţi, dezlegarea amînîndu-se pe un episod viitor. De asemenea, e din cauză că Webb, al cărui unic film precedent, sundanciosul (500) Days of Summer, opera într-o cu totul altă zonă – una de relaţii umane, „intimităţuri“ etc. –, se străduieşte să adauge şi linii ceva mai fine la desenul, necesarmente gros, al personajelor şi al relaţiilor dintre ele. Astfel, Peter nu mai e chiar tocilarul stereotip: e skater, e bine îmbrăcat, e sensibil în tradiţia mînzesc-fremătătoare a lui James Dean şi, cît e în pasa nesăbuită, poate fi sarcastic şi crud. Relaţia eroinei (Emma Stone) cu tatăl ei e şi ea mai nuanţată decît în filmul din 2002, unde acesta era, pur şi simplu, o brută. Sentimentalismul dialogurilor dintre îndrăgostiţi, ca şi al acelora dintre erou şi unchiul/mătuşa sa, e ceva mai puţin primar decît la Raimi, după cum şi comedia (de pildă, cea de situaţie, din secvenţa în care eroul e invitat la masă de tatăl eroinei, care e poliţist) e ceva mai puţin groasă – în orice caz, s-au făcut eforturi de a da existenţei personajelor ceva mai multă textură.

Ceea ce se cîştigă astfel în soliditate (pe partea de soap opera), în raport cu seria lui Raimi, se pierde însă în stil. Spider-Man-ul din 2002 avea o paletă de culori dominată robust de cele primare, avea cadre şi mişcări de cameră proiectate precis, probabil cu creionul pe planşetă, iar unele dintre floricelele sale narative (de pildă, sordida competiţie de wrestling în care se băga Peter ca să mai facă un ban) şi grafice (de pildă, vizualizarea unui laborator în termeni de norişori de fum albastru şi de eprubete umplute cu elixire verzi) păstrau ceva din seva acelor straturi inferioare ale culturii de masă, în care se formaseră atît Raimi, cît şi Spider-Man. Şi, chiar dacă filmul lui Webb e făcut cu cel puţin la fel de multă grijă de a menţine în echilibru trăsăturile eroice ale lui Peter cu trăsăturile lui de adolescent (îmbrăcat pentru prima dată în costumul de Spider-Man, cu oraşul aşternîndu-i-se la picioare în lumina asfinţitului şi într-o muzică înălţătoare, eroul trebuie să-i răspundă la telefon mătuşii sale şi s-o asigure că n-a uitat să cumpere lapte), descoperirea euforică, de către Spidey-ul lui Raimi, a noilor lui glande secretoare de fluid albicios (mai exact, a receptivităţii acelor glande la anumite mişcări ale mîinii) era o metaforă mult mai murdărel-simpatică a revoluţiei hormonale pe care o alegorizează acest mit. Pentru un film al cărui principal motiv de a exista e un contract care obliga compania Sony să mai inventeze o aventură de-a lui Spidey, indiferent cum o fi aceasta, sau, dacă nu, atunci să returneze drepturile asupra personajului, Uimitorul Spider-Man nu e chiar o bătaie de joc totală, dar e lipsit de identitate vizuală şi de aproape orice fel de idei noi. Puţine dintre scenele sale de acţiune ies în evidenţă prin concepţie – un pic de feerie realist-socialistă cu toţi macaragiii New York-ului întinzîndu-i lui Spidey cîte un „braţ“ solidar, un pic de slapstick marţial jackie-chan-ist într-un vagon de metrou, cu Peter tot cerîndu-şi scuze în timp ce comite agresiuni în stînga şi în dreapta – şi nici măcar acelea nu strălucesc prin execuţie. Iar adversarul lui Spidey nu e decît o şopîrlă sub-godzilliană de duzină.