● Systemsprenger / Copilul-problemă (Germania, 2019) de Nora Fingscheidt.

Benni este o drăgălașă fetiță blondă, vivace și isteață, însă toată lumea, de la copiii de vîrsta ei, profesori, prieteni pînă la propriii frați mai mici și propria mamă, o evită, căci rebela Benni este o cauză apriori pierdută. Systemsprenger, filmul de debut al tinerei regizoare și scenariste Nora Fingscheidt, ne introduce destul de devreme într-o manieră febril-realistă, în meandrele acestui caz fără speranță, în care imaginea unei fete cu geacă roz, ten alb ca laptele și o mare de păr blond irumpe pe ecran contra cerului, ierbii, zăpezii și în general contra întregului univers. Căci Benni (pe numele real Bernadette, nume pe care îl evită însă, căci i se pare prețios) suferă de o agresivitate ieșită de sub orice control, de o natură aproape demonică, de o perversitate absolută, ce pare mereu la pîndă în spatele surîsului ei luminos și al privirii de o candoare netrucată.

Fata de 9 ani este rezidentă în casele de copii sau la diverse familii sociale, de unde migrează rînd pe rînd, căci nimeni nu o vrea, în ciuda eforturilor de reinserare a sa în societate de către reprezentanții numeroaselor instituții de protecție a copilului (psihoterapeuți, psihiatri, neurologi, asistenți sociali, consilieri sociali etc.). Instanțe care compun un impecabil sistem social de politici publice suprareglementate, în numele drepturilor omului, după proceduri elaborate și aplicate strict ca în manual, care clachează rînd pe rînd. Din cauza crizelor de o furie maniacală, psihopată, singura soluție pare internarea lui Benni într-un centru pentru bolnavi psihici, deși nu are încă vîrsta legală.

Toată această situație dramatică și atît de complicată are, ca întotdeauna, la origini o explicație de o simplitate axiomatică: Benni (extraordinara Helena Zengel) nu se simte iubită de mama sa, senzitiva și senzuala Bianca, căreia îi agresează la propriu partenerii pasageri și față de care nutrește cu ardoare speranța că o va primi înapoi în familie. Nu știm exact de unde și cum au pornit distanțarea și neiubirea, însă fata a dezvoltat o fobie din prima copilărie și nu suportă să i se atingă fața decît de către mamă. Este și semnul care declanșează furtunoasele sale crize hiperkinetice de o furie diabolică.

Atunci cînd terapeutul Micha (Albrecht Schuch), un bărbat exuberant, abil și plin de tact, îi propune să se retragă timp de trei săptămîni în munți, într-o cabană fără apă și curent electric, într-o izolare totală față de civilizație și zarva lumii, începem să sperăm din nou că Benni va fi salvată de ea însăși, de propriii demoni. Într-una dintre cele mai intense scene, Micha o îndeamnă să își asculte ecoul în inima pădurii, în acea tăcere absolută, sacrală, care lasă la lumină cele mai tainice cotloane ale inconștientului. Iar strigătul fetei este fără echivoc: mama. Cosmosul, transcendentul ca ultim refugiu în fața spaimei este utilizat subtil de regizoarea germană, iar într-un alt cadru care trădează deriziunea lui Benni în fața unui caz eșuat de salvare simbolică, atunci cînd se simte respinsă și de familia lui Micha, fata se imaginează în singurul cocon, singurul pîntec unde mai poate simți tandrețea, lumina și iubirea necondiționată: cușca unui cîine. În Le renard et l’enfant (2007), filmul lui Luc Jacquet, autorul sensibilului documentar La marche de l’empereur, o fetiță își uita spaima și fricile alături de o vulpe, a cărei latură stranie, dar tandră și empatică o fascinează și o eliberează.

Pădurea din filmul Norei Fingscheidt, sumar sugerată ca spațiu al recluziunii aproape mistice și al ultimului refugiu din fața cruzimii vieții, funcționează la antipodul acelui spațiu al angoaselor și tenebrelor redate într-un elaborat cod metafizic în Antichristul lui Lars von Trier. Nici cîinele din Copilul-problemă nu rezonează cu acel simbol lipsit de autoironie, chiar rizibil din pretențiosul film al danezului, menit ca intenție să exorcizeze abisala lume opacă a sufletului uman. Bianca, bine intenționată, însă slabă, nu are nici ea legătură cu personajul lui Charlotte Gainsbourg, cea care se autocondamnă pentru vina morții copilului său. Însă Benni, fata aproximativ iubită, pare aproape de copilul cel mare al Medeei, vrăjitoarea lui Euripide care își sacrifică copiii din răzbunare față de Iason, soțul care a trădat-o, în Medea, filmul din 1988 al danezului, care reia o temă a lui Carl Dreyer. Benni este poate fiul cel mare care îi întinde lucid lunarei Medea, pentru a-l reda cosmosului, funia din spatele copacului ce sparge orizonturile ca o cruce rătăcită în pustiu. În acest film care avea să anunțe viitoarele capodopere ale acestui mare, deși inegal cineast al postmodernității, apa este matricea duală a vieții şi a morții, dar și a reîntoarcerii la origini, acea nostalgie atemporală, așa cum femeia Medeea este simultan mama divină şi mama malefică, o creatoare şi o distrugătoare a vieții saturniene, cea care unește cerul cu pămîntul. Viață care înseamnă acea agonie a calului în galop, alergînd spre moarte pe țărmul mării – spațiul oniric și liber prin excelență –, dar și sacrul unui psalm păgîn din Medea lui Pasolini.

Distins cu două premii la Berlinala din acest an, Copilul-problemă a intrat în cinematografe din 6 decembrie.