● 9 doigts (Franța-Portugalia, 2017), de F.J. Ossang.

Undeva la marginea cinema-ului, într-o noapte industrială, regizorul F.J. Ossang construiește cu răbdare un colier de filme care, sfidînd apocalipsa, țin să mai șoptească o dată frumusețea lumii. 9 doigts are forma unei fugi cu capul înapoi, iar acest „înapoi” poate conduce, alternativ, spre o liniște primordială departe de tot – mai tot filmul se petrece în mijlocul mării –, sau spre începuturile cinema-ului. Filmînd pe 35 mm alb-negru, Ossang e mai aproape de Jean Epstein și de efectele sale muzicalo-poetice decît de zgomotul mașinăriei artistice de azi. Un ritm discret ia astfel naștere cadru după cadru, atent la măreția peisajului care nu cunoaște sfîrșit, la umorile și fluctuațiile omului și la intuițiile uimitoare ale cinema-ului, cuibărite între două racorduri. Pentru un reprezentant al avangardei, 9 doigts e surprinzător de netulburat: limpezimea sa vizuală, niciodată dezmințită, vine la pachet cu o paradoxală rotunjime a narațiunii și cu un casting burdușit cu nume grele într-ale cinema-ului de autor (Damien Bonnard, Pascal Greggory, Gaspard Ulliel). Dar sub învelișul său se ascund multe.

Există în acest film o poveste – e povestea unui cataclism iminent –, dar ea nu merită desfășurată în detaliu, pentru că ne-ar pune pe o pistă greșită. În fond, acțiunea e marele hors champ al lui Ossang: e ceea ce nu vedem, ci doar intuim dincolo de cadru, prin infinite mișcări de trupe zvonite de toate gurile rele, prin neașteptate pulsiuni violente, prin declarații tot mai confuze. E de văzut cum 9 doigts se lasă treptat cuprins de cea mai adîncă nebunie, în măsura în care cuvintele îndrugate de personaje ajung să fie tot mai greu creditabile, iar peste întreg peisajul pare să cadă clopotul greu al paranoiei, al fricii de celălalt. Paradoxul e că, atît timp cît o catastrofă ecologică pîndește după colț, ea nu transformă lumea într-o arătare ostilă – dimpotrivă, filmul descrie, pe post de ultim reper, o frumusețe hipnotică a spațiilor care ne înconjoară, amplificată de uzul acestei imagini fără culoare, care transformă marea într-o întindere grozavă de petrol și conferă soarelui luciri saturniene.

Dacă filmul are și merite mai subtile, atunci ele țin de corespondența stranie pe care acesta o instaurează între tot mai evidenta fragilitate a planetei noastre și permanenta fragilitate a mediumului însuși – oare nu e „moartea cinema-ului” o temă de discuție mereu la îndemînă, iar asta nu de ieri, de azi? De parcă ar fi posibil de extras din această apocalipsă cinematografică întotdeauna amînată un fel de lecție general valabilă: căci filmul a știut întotdeauna să-și extragă forța din orice punere la zid, iar periferia unde activează Ossang – o zonă liberă în care lucrurile esențiale, de la materialitatea peliculei la arta montajului, și-au păstrat pe deplin relevanța – și-a creat un titlu de glorie din acest statut precar, care o forțează să inventeze și să reinventeze pentru a putea supraviețui. Așa se face că 9 doigts reușește să țină în echilibru un ciudat film de dialog – sfîrșitul lumii vine aici prin bolboroseală prăpăstioasă – și un ciudat film de gangsteri – focul armei aduce cu un blitz, o asociere niciodată inocentă –, pe care le irigă cu o sevă romanescă decalată, à la Raúl Ruiz: genul de sensibilitate vag desuetă, vag postmodernă care, pornind din buza realismului, adaugă un grăunte de nisip în instalația universului, iar asta îi gripează întreg mecanismul.

Din miezul acestor gangsteri ciudați – Damien Bonnard arată ca o fotogramă din La Jetée, filmul cult al lui Chris Marker –, care navighează pe mări necunoscute, răzbate o aparență de intelectuali dezabuzați și languroși, gata oricînd să imagineze revoluția la foc continuu, dintre așternuturi. Din miezul acestor peisaje somptuoase, peste care Ossang aplică efectul irisului, răzbate o pornire experimentală a pionierilor de demult. Găsim aici ceva ludic – hărțile sînt inventate cap-coadă, destinația se numește „Nowhereland” –, care nu face decît să reveleze și mai ascuțit sentimentul neputinței de a acționa în orice fel. Dar găsim și ceva nobil în această disperare: dacă, vorba lui Godard, catastrofa este prima strofă dintr-un poem de dragoste, atunci cinema-ul ar putea reporni a doua oară, dar numai cu condiția să se plieze fidel pe misterul inerent al lumii. Grea misiune, de care un Ossang – poet, muzician, cineast – se achită măiastru, păstrîndu-și calmul în fața unui bau-bau precum plot-ul, dar trudind din greu pentru a construi ceea ce s-ar chema un film de atmosferă. 9 doigts este o mostră elegiacă de cinema preocupat să ne cînte pieirea. Rezultă un cîntec blînd și trist, care adoarme pentru o clipă spaima și conservă imaginea stranie a lumii în secundele dinaintea dezastrului.

9 doigts este disponibil pe MUBI.

Victor Morozov este critic de film.