● En guerre / Greva (Franța, 2018), de Stéphane Brizé. 

La Loi du marché, filmul precedent al lui Stéphane Brizé, prezenta încercările de reintegrare chinuite, soldate mai mereu cu eșec, ale unui om rămas fără loc de muncă. Acel personaj, pentru a scăpa din ghearele unei rutine a înjosirilor, se tranforma pînă la urmă din victimă în torționar – reconvertindu-se profesional înspre un job vampirizant de supraveghere într-un supermarket. Noul film al lui Brizé, En guerre, prezintă contrariul riguros al acestei pilde (cam prea demonstrative) despre capitalismul feroce: nu o coabitare forțată, nu o reformatare dictată de societatea de control, ci o luptă fără rest pentru salvarea propriei demnități. Tocmai pentru că, deși are un punct de plecare similar cu filmul mai vechi, arată versantul luminos – căpătînd statutul unei opere de rezistență –, En guerre e de preferat: un film en colère care per total răsună mai puternic, propune alegeri estetice fundamentate (voi reveni) și evită, spre deosebire de predecesorul său, programul facil al așa-zisului „film social“ practicat azi – constatări neputincioase, bilanțuri dezarmante.

Versantul pentru care optează En guerre e mai luminos, dar în același timp – ca să zic așa – și mai dificil de urcat. Filmul acompaniază lupta unui lider sindical (jucat de același excelent Vincent Lindon, colaborator uzual al lui Brizé) care hotărăște se se opună deciziei abuzive luate de patronii uzinei în care lucra, aceea de oprire completă a activității – și să meargă în acest demers, alături de colegii săi, pînă unde se poate. Mai multe lucruri sînt de apreciat la filmul lui Brizé: unul e vena documentară (și documentată) care îl parcurge, căci En guerre reușește să i confere un chip – niște chipuri – disperării, punînd în scenă – departe de orice ideologie sterilă – un discurs minoritar descătușat, capabil să țină piept infamiei. Acest fapt se răsfrînge asupra esteticii filmului, care mimează un soi de documentar din cinema-ul direct: camera tremură în cadre lungi, iar acompaniamentul visceral al acțiunilor greviștilor face ca orice mic succes pe care îl înregistrează – în această serie de negocieri sincopate – să rezoneze amplificat.

Un alt lucru de apreciat, poate mai important, e modul în care filmul își confruntă propria estetică – o estetică grijulie cu complexitatea evenimentelor, ce păstrează intactă demnitatea greviștilor – cu retorica senzaționalistă din mass-media: într-un reportaj de cîteva secunde, furia reală a deposedaților e redusă la o simplă manifestare a unor agitatori puși pe stricăciuni. En guerre își propune să reabiliteze această imagine, oferind o reprezentare justă a celor care sînt mai mereu trecuți cu vederea, în defavoarea cauzei patronilor intangibili. Un film care dă de gîndit (și) în contextul portretizărilor simpliste ale „vestelor galbene“ sau – de ce nu? – ale revendicărilor angajaților români de la Electrolux, în grevă de opt săptămîni, pînă acum neluați în seamă. 

● L’époque / Vremurile noastre (Franța, 2018), de Matthieu Bareyre. 

Cine dorește să ia pulsul străzii în Franța zilelor noastre ar trebui să vadă L’époque, debutul lui Matthieu Bareyre. E o Franță necosmetizată, într-un film ce refuză – așa cum o spune criticul Romain Lefebvre – să „facă disparitățile să dispară“: rezultă, deci, o frescă a Franței care ocolește atît imaginea unui popor fin-burghez, rafinat-boem, cît și sloganurile de tip declinul-unei-țări care se vehiculează în general pe la noi. Pe de altă parte, Bareyre îmi pare cam prea conștient de „relevanța“ și „greutatea“ acestui portret al tinerimii franceze în toate manifestările sale – iar filmul are uneori de pierdut prin situarea într-un climat politic destul de inert, insuficient chestionat.

Altfel spus, opiniile exprimate de tinerii filmați de Bareyre nu sînt chiar nemaiauzite: același stîngism revoluționar by default, plus ceva topping anarhic. Din fericire, există momente cînd L’époque își depășește cadrul standard, iar acest amestec călduț se transformă – e ceea ce face tot prețul filmului – în veritabil cocktail Molotov: o scenă în care o tînără izbucnește în lacrimi – șiroaie – atunci cînd evocă soarta migranților care dorm pe stradă; o altă scenă în care, întrebat cu privire la visurile lui, un tînăr răspunde că n-are timp să viseze, grija lui e cum va supraviețui de pe o zi pe alta. Aceste momente de ruptură, în care emoția și adevărul intim năvălesc în cadru, se datorează insistențelor lui Bareyre – pe filiera încercărilor de cinéma vérité ale pionierilor Jean Rouch și Chris Marker din anii ’60: chiar mai mult decît atunci, placate pe un fundal social complicat, întrebările idealist-inocente ale regizorului („de ce îți e frică?“, de pildă) conturează o tensiune – ba chiar un vădit conflict – cu realitatea dură experimentată zilnic de tinerii cu situații precare. Nu totul e însă despre cei cu dificultăți financiare. Bareyre nu are chiar flerul lui Rouch, dar evantaiul intervievaților e suficient de generos – și merită observat nu doar cum baruri „de fițe“ și lupte de stradă violente pot coexista fără probleme în Parisul ultimilor ani (și în film, printr-o tranziție bruscă), ci și cum obiective turistice – piețe, statui – pot fi reînvestite ca spații de expresie liberă, adevărate puncte de coagulare a unei comunități.

Festivalul Filmului Francez se va desfășura între 8 și 16 mai la București, și între 9 și 19 mai în alte 12 orașe din România.