Cînd am fost invitat să „spun“ ceva la această rubrică, am fost sfătuit să povestesc cîte ceva despre ultimul film pe care l-am făcut, o producţie independentă numita Film pentru prieteni. Am acceptat, dar nu m-am aşteptat să îmi vină atît de greu să fac asta. În primul rînd, pentru că nu ştiu să (mă) explic, apoi dintr-un fel de pudoare: pe cine interesează, de fapt, tribulaţiile unui regizor obscur de Dîmboviţa? Totuşi, pentru a nu vă dezamăgi, voi pomeni scurt ceva despre film: are 60 de minute, e destul de atipic, cel puţin aşa cred, şi nu există, deocamdată, nici un distribuitor interesat să-l prezinte, un motiv în plus să tac în ceea ce-l priveşte. Ofer, totuşi, pentru a nu fi total necivilizat, linkul spre un fel de trailer al filmului:

Altminteri, mai bine vă povestesc despre un eveniment important al vieţii mele recente – singurul care cred că merită împărtăşit aşa, unor necunoscuţi. E vorba despre descoperirea unui mare scriitor: Vasili Grossman. Am citit întîi Panta rhei, un roman care amestecă incredibil poezia, proza cea mai puternică şi eseul. Cred că nici o altă incursiune în răul secolului trecut nu m-a răvăşit la fel de tare ca această carte de mici dimensiuni (poate doar vizionarea lui Shoah de Claude Lanzmann). Asta, dincolo de meritele literare mai mult decît evidente. De fapt, miza textelor lui Grossman nu e niciodată una pur literară, ci, mai degrabă, etică şi existenţială, iar asta pare a fi un lucru foarte rar astăzi. Apoi am citit pe nerăsuflate Viaţă şi destin, un roman scris cu o putere de evocare pe care n-am mai întîlnit-o de la cărţile lui Tolstoi. Şi, de altfel, această carte pare a fi un fel de replică peste timp la Război şi pace şi îndrăznesc să spun (fără să mă pricep cu adevărat la literatură, nu sînt critic literar) că este cel puţin la fel de bună. În orice caz, e mult mai tristă.

Radu Jude este regizor de film. A realizat, printre altele, scurtmetrajul Lampa cu căciulă şi filmul de lungmetraj Cea mai fericită fată din lume.