Rak ti Khon Kaen / Cemetery of Splendour (Thailanda-Marea Britanie-Germania-Franţa-Malaezia-Coreea de Sud-Mexic-SUA-Norvegia, 2015), de Apichatpong Weerasethakul.

Noul film al regizorului thailandez Apichatpong Weerasethakul (prezentat la noi de Asociația Culturală Macondo) e o alegorie politic-poetică care porneşte de la premisa unui mister care se cere a fi dezlegat. Într-o fostă şcoală transformată în spital, pe locul şi mai vechi al unui palat şi al unor morminte de regi, dorm în camere cu ferestre deschise către frunzele foşnind ale copacilor zeci de soldaţi thailandezi cuprinşi de o inexplicabilă boală a somnului, din care se mai trezesc din cînd în cînd pentru cîteva ore, căzînd apoi din nou, fără știre, înapoi în vis. Misterioasa boală e tratată destul de realist, ca o afecţiune oarecare căreia nu i s-a găsit încă leacul (cu accent pe procesele fiziologice ale bolnavilor ale căror corpuri inerte din paturile de spital respiră aproape sincron), în cadre lungi şi statice, lăsînd în acelaşi timp să plutească în jur o stare de hipnoză care sugerează că, dincolo de spital şi de vechiul cimitir, narcolepsia e omiprezentă la nivelul întregii societăţi.

Cel mai evident detaliu al acestui spectacol de stimuli hipnotizanţi e acela că în Cemetery of Splendour lucrurile concrete ale experienţei de zi cu zi coexistă alături de cele (prezentate la fel de concret) ale experienţelor extramundane. Prinţese de mult moarte de la templul la care localnicii merg să se roage stau la masă şi se bucură de mîncare alături de oamenii vii, îşi cumpără haine şi emit în acelaşi timp profeţii despre soldaţii adormiţi. Nu doar soldaţii trec brusc de la starea de trezie la cea de somn, ci și celelalte personaje. Eroina filmului, o voluntară a spitalului, care se deplasează greu din cauza unui picior mai scurt, dezvoltă o relaţie la fel de suprarealistă cu unul dintre soldaţi, reuşind să participe cu ajutorul unui medium la visele acestuia situate în planul temporal mult mai îndepărtat al vechilor regi. Aproape fiecare cadru din Cemetery of Splendour conţine o proporţie de albastru deschis (un acoperiş, o bucată de cer, pancarte și pături, dopul unei sticle de apă), aşa cum fiecare situaţie prezentată în mod realist are şi ceva oniric, iar coexistenţa lor e privită, dincolo de fantasticul terifiant al situaţiei, cu umor. Tema coexistenţei unor planuri temporale, istorice sau spaţiale diferite nu este nouă, însă Apichatpong Weerasethakul pare mai degrabă preocupat de procesul trecerii personajelor sale dintr‑un plan în altul decît de simpla şi neobişnuita lor coexistenţă. Zgomotul respiraţiei celor care dorm şi sunetul greierilor, luminile lămpilor care îşi modifică culoarea din albastru în roz şi verde sau mişcările simultane ale scărilor rulante care urcă şi coboară au un efect şi asupra spectatorului, menit să îl facă conştient de acest mecanism prin propria sa imersie în aceeaşi atmosferă din care fac parte şi personajele ficţionale.

Apichatpong Weerasethakul vorbeşte în interviurile sale despre miza politică a filmului său, care, pentru un spectator din afara Thailandei, ar putea să nu fie chiar atît de evidentă. Există şi elemente pe care un spectator care nu cunoaşte limba nu le-ar putea descifra, de pildă caietul cu însemnări al unui soldat, răsfoit de eroină în acelaşi timp cu discursul unui alt personaj despre starea de conştienţă şi cea de visare. Însă există şi destule indicii care facilitează interpretarea politică, de pildă, în plăcuţele cu texte de propagandă rămase din  vechea şcoală („Dintre toți oamenii, cei mai inteligenți sînt cei disciplinați“, spune una dintre ele), în tabloul cu imaginea unui dictator din sala de mese sau în similitudinea dintre vechii regi care ţin captivi soldaţii şi regimul dictatorial thailandez cu noile legi de după lovitura de stat din 2014, instaurarea cenzurii și arestările care fac, printre altele, improbabilă prezentarea filmului în propria țară. De altfel, rezolvarea misterului somnului devine posibilă prin extrapolarea alegoriei somnului indus de vechii regi la nivel politic, în starea de somnolenţă generală, alimentată, conform lui Weerasethakul, și de vechile credinţe religioase. Lămpile aduse de medici pentru a trata soldații thailandezi, folosite și de soldații americani din Afganistan pentru potolirea coșmarurilor sînt suprapuse peste imaginea unui mall în care scările rulante par să transporte oamenii într-un tărîm la fel de oniric. Cemetery of Splendour seamănă cu un vis plin de culori vii și de sunete îmbietoare, sub care ceva pare să fie totuși extrem de în neregulă, extrem de neliniștitor.

Ancuța Proca este critic de film.