Este adevărat că omul sfinţeşte locul, dar nu este mai puţin adevărat că, uneori, un loc al cărui prestigiu a fost de mult consfinţit se arată gata să-i primească cu braţele deschise pe cei care merită să-i treacă pragul, să fie găzduiţi. Aşa am luat cuvintele de întîmpinare ale lui Richard Pena, din seara inaugurală a celei de-a şasea ediţii a Festivalului Filmului Românesc de la New York: „Bine aţi venit acasă“ a urat („with great affection“) directorul de programe al Film Society of Lincoln Center. Mod de a spune, cu o emoţie transmisă tuturor, că, începînd din acest an, festivalul se mută într-un spaţiu a cărui încărcătură de faimă, într-o adevărată planetă culturală cum este New York-ul, nu are nevoie decît de simpla rostire a numelui pentru a se recomanda: „Lincoln Center“. Şi, pentru a-şi întări acel „Bine aţi venit...“, gazda a amintit că sînt multe institute culturale la New York, dar nu a ezitat să mărturisească încotro se îndreaptă opţiunea sa: Institutul Cultural Român. „Nu există o mai mare răsplată sau recunoaştere – a răspuns Corina Şuteu, directorul ICR New York – decît să fim invitaţi de Film Society of Lincoln Center, începînd din acest an, a-i fi parteneri în prezentarea festivalului.“ Ştim ce a justificat această alegere, iar pentru cei care nu au aflat sau, dacă au aflat, nu s-au convins, este bine să reamintim: de cinci ani, a trece Oceanul nu mai înseamnă pentru cinematograful nostru o aeriană figură de stil.

Filmele au călătorit, s-au întors, dar ceva din miezul lor a rămas acolo, a devenit un bun al spectatorilor români, şi nu numai, al celor care vor să ia pulsul uneia dintre cele mai dinamice mişcări cinematografice din Europa. Asta a făcut Festivalul Filmului Românesc, prin selecţia semnată de directorul artistic Mihai Chirilov şi prin dispozitivele asigurate de o întreagă echipă. Pentru a onora casa cea nouă şi, deopotrivă, pentru a marca încheierea unei etape, festivalul de la începutul acestei ierni (30 noiembrie – 6 decembrie) şi-a ramificat structura, şi-a îmbogăţit componentele şi a extins durata. Timp de o săptămînă, pe ecranul de la FCLC au trecut cele mai noi premiere româneşti, de la Morgen al lui Marian Crişan, care a deschis, de altfel, festivalul, la Principii de viaţă (Constantin Popescu), Periferic (George Bogdan Apetri), Loverboy (Cătălin Mitulescu), Mănuşile roşii (Radu Gabrea), Visul lui Adalbert (Gabriel Achim), Bună, ce faci? (Alexandru Maftei), Doina groparilor (documentar HBO, realizat de Pavel Cuzuioc), plus o suită de şase scurt-metraje. Titlul unificator a fost Beyond, pentru că, într-un fel sau altul – aşa cum sublinia Mihai Chirilov –, „mai toate personajele ţintesc către un dincolo, fie el dincolo de frontiere, dincolo de rutină, de viaţa de toate zilele sau chiar dincolo de ele însele“. În sesiunile de Întrebări şi răspunsuri ce au urmat proiecţiilor, autorii sau interpreţii – Marian Crişan, Radu Gabrea, Vlad Ivanov, Gabriel Spahiu, Andi Vasluianu, Ana Popescu, Mona Nicoară, Pavel Cuzuioc – au avut prilejul de a întoarce pe o parte şi pe alta semnificaţiile. Pentru prima oară, festivalul a inclus şi o premieră mondială: documentarul lui Radu Muntean şi Alexandru Baciu, Vorbitor (producţie originală HBO) – despre dragostea trăită dincolo de gratii, film care avea să fie văzut acasă abia peste cîteva zile. De altfel, Muntean a fost onorat cu o retrospectivă a lungmetrajelor sale, cinste ce mi se pare că trebuie privită la pătrat, avînd în vedere că ediţia din acest an a fost dominată de omagiul adus „artistului legendar Liviu Ciulei“, cum îl prezenta un post de televiziune american. Proiecţiile cu Erupţia (o descoperire pentru criticii de peste Ocean), Valurile Dunării şi Pădurea spînzuraţilor au fost urmate de discuţii ad-hoc între spectatori şi cineaştii români, cu atît mai mult cu cît festivalul s-a bucurat de prezenţa Irinei Petrescu. Ea a prefaţat „filmul ce i-a schimbat destinul“, Valurile Dunării, evocat apoi, pe larg, cu acea imaginaţie a ideilor ce-i este proprie actriţei, într-o după-amiază, în dialogul cu Corina Şuteu.

Am văzut, cu acel prilej, şi un splendid exerciţiu de mişcare ritmică, un filmuleţ de televiziune semnat de tînărul Andrei Şerban, cu Irina Petrescu şi Florian Pittiş, tulburător de tineri şi frumoşi, despicînd aerul cu o graţie ireală. Aruncînd un pod peste timp, Andrei Şerban a oferit iubitorilor de teatru o oră de exerciţii de improvizaţii. Protagonişti: cei prezenţi la faţa locului. Cu un program atît de amplu, retrospectiv şi prospectiv, un colocviu pe marginea a ceea ce înseamnă astăzi „Noul val“ sau „Noul cinema românesc“, la zece ani după filmul deschizător de drum Marfa şi banii, aproape că se impunea de la sine.

După un deceniu, putem vorbi de un Tipping Point, pentru că atunci a fost pusă o piatră de hotar a unei cinematografii ce avea să contrazică bănuiala unei fenomen de modă, cum sînt destule în lumea filmului. Fără un manifest programatic, fără o revistă de cinema drept susţinere teoretică, aşa cum au beneficiat, de-a lungul timpului, mişcările inovatoare europene de după Al Doilea Război Mondial (Bianco e nero, Les Cahiers du Cinéma), noul cinema românesc s-a impus ca o realitate pe harta lumii. Criticii americani, Scott Foundas, Jay Weissberg, colegul Mihai Chirilov, subsemnata, stîrniţi de moderatoarea Corina Şuteu, am fost de acord că, la capătul a zece ani de recunoaşteri internaţionale, lumea trebuie să adapteze instrumentele de măsură: filmele noastre, dincolo de inerentele contradicţii, nu aparţin unui miracol, unui elan strălucitor, dar cu suflu scurt. Nu am fost „...a spot/for one brief shining moment, that was known as Camelot“, aş spune eu, acum, pentru a nu mă despărţi cu totul de America.

Nu am fost nici „Iranienii Europei“, cum îi plăcea lui Alex. Leo Şerban să-şi întărîte colegii de aiurea cu întrebări provocatoare. I-am simţit lipsa în stînga mea, acolo unde a stat la atîtea colocvii moderate împreună, dar umbra lui (nu pot să scriu „amintirea“) ne-a însoţit tot timpul de-a lungul acestei ediţii ce i-a fost dedicată.

Magda Mihăilescu este critic de film.