● Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism (România, 2013), de Corneliu Porumboiu.  

Prezentat de curînd, în premieră internaţională, la Festivalul de la Locarno, noul film al lui Porumboiu, Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism, e o hipersubtilă anti-romance. Invocînd o imaginară gastrită, un regizor de film la vreo 35 de ani, Paul (Bogdan Dumitrache), se învoieşte de la producătoarea sa pentru o întreagă zi de filmare, zi pe care şi-o petrece în compania unei actriţe debutante, Alina (Diana Avrămuţ) – interpretă a unui rol secundar în filmul său –, cu care se află în toiul unei aventuri. Paul e nezîmbitor şi parcă ros în permanenţă de ceva, iar Alinei îi vorbeşte oarecum de sus – face pe profesorul cu ea. Alina e la rîndul ei nezîmbitoare, cu spatele drept şi dicţia precisă; e oarecum „sfinxiană“, dar vigilentă, deci un pic încordată – o tînără persoană autoconstruită în vederea succesului, autodresată să fie atentă la ocazii, să extragă toată învăţătura posibilă din experienţele care i se oferă. Compus din numai 17 cadre (majoritatea perfect fixe), filmul e rarefiat (în majoritatea timpului nu sînt decît ei doi pe ecran) şi foarte „structural“ – ziua celor doi (adică story-ul) cuprinde două conversaţii în maşină, două restaurante, două acte sexuale (off-screen amîndouă) şi două repetiţii (în stil pantomimic) pentru scena care ar urma să fie filmată în ziua următoare. E vorba despre o scenă proaspăt venită în mintea lui Paul şi construită în jurul nudităţii Alinei.  

Conştient de narcisismul de care sînt pîndiţi regizorii cînd îşi transformă propria activitate profesională în subiect de film, Porumboiu îi opune un scepticism riguros, care-i refuză activităţii respective orice mistică, orice excepţionalism. În Noaptea americană a lui Truffaut, filmul-din-film o fi el lipsit de valoare, după cum şi amorurile de pe platou sînt simple ships that pass in the night, dar întreaga viermuială efemeră tot e postulată ca fiind magică; iar regizorul de-acolo (jucat chiar de Truffaut) n-o fi el adoratul maestro din 8 1/2 al lui Fellini, dar ascetismul lui (după cum sublinia Godard într-o scrisoare ostilă către Truffaut, el este singurul personaj din film care nu face sex) are propriul său glamour monastic. Aflat pe-atunci în faza lui de reeducator maoist, Godard îl acuza pe Truffaut că mistifică realitatea propriilor tranzacţii cu vedetele feminine din filmele sale (inclusiv cu Jacqueline Bisset, vedeta Nopţii americane). Metabolism… este despre unele dintre realităţile mistificate de Truffaut. Idila Alina – Paul este una în care Paul – ca regizor – are pîinea şi cuţitul; ce are Alina – ca baricadă împotriva propensiunilor lui controlatoare – e un foarte cultivat autocontrol, care, coroborat cu tinereţea ei, sugerează secrete inviolabile, feţe la care Paul n-are acces (abia după o oră iese la iveală că ea mai are un prieten), un trecut şi (cel mai probabil) un viitor care nu-l includ. Toate manevrele lor de dominare, respectiv de afirmare a independenţei (eventual şi de pedepsire, pînă la urmă), sînt atît de subterane, încît abia versurile cîntecului de pe genericul de final pecetluiesc caracterul de anti-romance al filmului („Cînd ne-am despărţit, Cristina, / Aveai părul frumos rău; / Doar floarea de măr / Ţi-a căzut din păr.“), dar ce se întîmplă în el e foarte simplu: în timpul unei filmări, atenţia masculului regizor e distrasă (posibil semn al incipientei crize de la 40 de ani) de o tînără actriţă. Restul sînt (auto)mistificările lui Paul, care, de-a lungul zilei, teoretizează compulsiv (nu întotdeauna şi consistent) pe o serie de subiecte, ca şi cînd lucrurile acelea importante l-ar măcina pe el cel mai intens. Printre subiectele respective se numără: valoarea memento-documentară a filmului (îl păstrează veşnic tînăr pe cel filmat); funcţia lui socio-politico-justiţiară (pe care Paul o redescoperă exact în momentul în care ameţeala erotică începe să-i treacă); rolul jucat de lungimea finită a rolei de peliculă (300 de metri, corespunzînd unei durate de 11 minute) în evoluţia cinema-ul narativ al secolului XX şi consecinţele dispariţiei peliculei pentru evoluţia lui viitoare: sau (mai puţin direct legată de cinema) relaţia dintre gradul de rafinament al diferitor bucătării naţionale şi gradul de rafinament al ustensilelor folosite în culturile respective (tacîmuri, beţişoare etc.) pentru a media între om şi hrană. Acestor plonjoane ale protagonistului într-o mistică a cinema-ului (şi a artei în general), Porumboiu le răspunde lăsînd endoscopia lui Paul (trucată pentru a-i confirma gastrita) să umple ecranul pentru cîteva minute: e tot o formă de cinema documentar, dacă nu chiar forma supremă de spovedanie prin cinema – spoveditul chiar ne lasă să privim în măruntaiele lui –, şi iată cît e de uşor falsificabilă. Gîndurile protagonistului s-or avînta ele spre tot felul de idei înalte, despre menirea şi evoluţia artei, dar la bază stă un singur adevăr: libidoul – şi derizoriul acestuia. Complacerea într-o conştiinţă a derizoriului îşi are riscurile ei – riscuri de care Porumboiu ar trebui să ţină cont pe viitor –, dar, pînă una-alta, Metabolism… e o bucată de cinema evoluat pînă la un nivel la care nu are concurenţă în producţia românească de anul acesta.