De curînd, cel de-al treilea film al lui Cristi Puiu, Aurora, a cîştigat premiul secţiunii competiţionale „East of the West“ la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Aurora a fost prezentat în premieră la Festivalul de la Cannes în secţiunea „Un Certain Regard“, iar la TIFF a avut o proiecţie specială în cadrul „Zilelor filmului românesc“. Aurora i-a entuziasmat pe unii, alţii n-au rezonat şi i-au reproşat fie lungimea excesivă, elipsele sau faptul că nu „explică“ ce-i cu Viorel sau cine sînt victimele sale. Am vorbit cu Cristi Puiu în mai multe „etape“ despre intenţiile auctoriale, riscurile pe care şi le-a asumat cînd a decis nu numai să facă un film despre un om care ajunge să ucidă, dar să-l şi joace, reacţiile pe care le-a stîrnit filmul său, prejudecăţi, disconfortul spectatorului şi comparaţiile ajutătoare. 

Cum ai ajuns la povestea „poliţistă“ din Aurora? Pleacă ea de la un caz real?

Nu pleacă de la un caz real, ci de la mai multe. Lucrul care mă interesa era să văd ce raport de forţe se instaurează între anchetator şi criminal, între criminal şi mine, un spectator, şi tot ce reuşeşte să spună un criminal despre ce a făcut. După 2005, am văzut o serie de emisiuni cu criminali (una dintre ele se numea Poveşti întunecate, pe TVR). Dar, înainte de asta, fusesem un cititor obişnuit, banal, de romane poliţiste. Cred că toţi avem, între 13-15 ani, o astfel de perioadă, în care citim multe romane poliţiste. Şi sînt şi iubitor de filme poliţiste… Dar interesul meu n-a venit neapărat de la acele reportaje văzute. Ororile se întîmplă în fiecare zi, e suficient să deschizi televizorul, să accesezi Internetul etc.

Crimă şi pedeapsă, Străinul, Tunelul, Procesul lui Kafka sînt cărţi care m-au format. Fiind cumva pregătit de cărţile astea, emisiunea aceea n-a făcut altceva decît să-mi stîrnească interesul pentru crimă şi pentru toate „de ce“-urile din jurul ei. 

Ţi-a fost greu să iei decizia de a juca tu rolul lui Viorel, un inginer divorţat, tată a două fetiţe, care va ajunge să facă patru victime în încercarea de a-şi pune ordine în viaţă?

Am făcut un casting de vreo trei luni în care am văzut profesionişti şi neprofesionişti, dar n-am găsit ce căutam. Am continuat să dau probe cu alţii, pînă cînd am zis aşa, la mişto, să dau şi eu una. Şi mi s-a părut foarte prost ce a ieşit. Dar exista ceva ce nu văzusem la nimeni. Şi asta era privirea de om preocupat în mod real de ceva (de film, în cazul meu), iar această preocupare n-a existat în ochii nici unui actor sau neactor care a ajuns în faţa mea pentru rolul lui Viorel. Şi atunci am zis că trebuie să mă pregătesc, să învăţ textul şi am dat vreo 4-5 probe aşa, ca să văd cît pot să dau eu din acest Viorel… chiar dacă n-aş fi ajuns să-l joc.

După ce am dat probele astea am avut o mică revelaţie. Premisa de la care plecam în filmul ăsta e că nu poţi ştii ce e în mintea celuilalt, că fiecare dintre noi trăim în propriul nostru cap. Şi atunci m-am întrebat ce fac: sînt regizorul care intră în capul personajului şi-l manevrează cum vrea? Deci, era obligatoriu să joc. Trebuia să-mi înfrunt proprii demoni, să-mi înfrunt pudibonderia, trebuia să mă înfrunt pe mine, pentru că exigenţele mele de om care se uită la lucruri sînt radicale. Să mă pun eu sub propria mea lupă n-a fost deloc uşor. Adică am zis: ori la bal, ori la spital, adică dacă ratez măcar să mă fac cioburi şi să mă rup de tot.

Ce fel de criminal e Viorel?

De regulă, criminalii au profilul de care eu am fugit în mod conştient, îndreptîndu-mă către un profil cît mai aproape de ce ar fi putut fi în mintea mea „Cristi Puiu criminal“. Exact asta am făcut, a fost o muncă pe care am dus-o pe mine însumi. Cînd am zis „Madame Bovary, c’est moi“ n-a fost un balet intelectual, ci un fapt asumat pînă la capăt.

Personajul Viorel se află într-o situaţie paradoxală. El ajunge să facă ceea ce face, dar, prin toată fiinţa lui, el strigă „ascultaţi-mă şi pe mine!“. Am ales să-mi imaginez că un om ca mine ajunge într-o astfel de situaţie. Dacă eu aş alege să pun punct existenţei mele de pînă atunci nu m-aş duce să vorbesc cu lumea, nu m-aş expune dialogului. Nici Viorel n-o face, decît accidental. Pentru că el e în mintea lui, acolo, ascuns şi de sine şi de ceilalţi, în poziţia celui care a hotărît să pună punct, decizie pe care a luat-o înainte de genericul de început.

Ce crezi despre felul în care a fost receptat Aurora pînă acum? Nici Lăzărescu n-a fost un film uşor şi nici n-a durat o oră şi jumătate…

Foarte multă lume s-a plîns şi la Lăzărescu de lungimea filmului. Era vorba nu despre două ore jumate de film, ci despre două ore jumătate extrem de solicitante.

Dar Lăzărescu a fost ajutat de un lucru foarte simplu: în filmul ăsta apar doctori. Şi doctorii sînt reprezentanţii unei meserii cu care intrăm în contact foarte devreme. Spectatorii erau la adăpost, toţi ştiau cum e cu doctorii, se regăseau aici, aveau propriile întîmplări.

În cazul Aurorei există reticenţă şi e de înţeles. Este explicabilă, ca şi suspiciunea şi disconfortul pe care le creează filmul. Pentru că problema acestui film n-o reprezintă faptul că durează trei ore. Există filme la care te uiţi trei ore fără nici o problemă. Pentru că nu te solicită. Îţi spun o poveste pe care o ştiai deja.

La Aurora oamenii se plîng de durată şi de felul în care se pierd în interiorul unei ficţiuni care nu este deloc blîndă cu spectatorul. Povestea se naşte sub ochii lor, iar ei, spectatorii, sînt chemaţi să refacă puzzle-ul. Şi asta nu le convine. Le încurcă socotelile. Dar, trebuie s-o spun, aceasta era unica soluţie, cu adevărat legitimă, a unui autor care povesteşte o experienţă pe care n-a trăit-o.

Ce fel de „prejudecăţi“ a scos Aurora la suprafaţă?

Cînd vorbim despre România, numărul celor dispuşi să-l crediteze pe autor e foarte mic. Cei mai mulţi, cînd nu înţeleg, zic că e o prostie, iar cel care a făcut lucrul respectiv un prost. Nu le trece prin cap că problema ar putea să fie la ei. Foarte puţini au disponibilitatea să se seteze just, să asculte ce spune regizorul, cum spune, de ce o spune în felul respectiv.

Camera, felul în care e filmat filmul, îţi spune ţie, spectator, cum să te uiţi la film. Vorbim despre cinema, nu despre o poveste ilustrată, aşa cum se întîmplă să fie perceput cinema-ul de majoritatea oamenilor şi de către foarte mulţi critici, din păcate nu doar de aici, ci de pretutindeni, care văd în cinema doar povestea.

În Aurora, pentru că ai de-a face cu un om care omoară, au zis că personajul nu omoară cum trebuie să omoare. Criminalii nu fac aşa, n-au psihologia asta. Un critic a vorbit despre psihologia criminalului. Ele nu sînt doar prostii pur şi simplu, ele sînt expresia neliniştii, generată de faptul că teritoriul pe care eu, autor, te invit să păşeşti este unul pe care nu-l recunoşti. Ce ştii despre criminal? Şi, în loc să spui că ceea ce ştii tu despre un criminal e intermediat de mass-media şi de ficţiune (literatură/cinema), încerci să validezi acest profil. Şi, cînd el nu se pupă cu propunerea de criminal făcută de un autor, sari direct la generalizări.

Aşa se ajunge în situaţia paradoxală din Aurora, cînd acest personaj, Viorel, strigă tot filmul „uitaţi-vă la mine!“. E pus pe ecran, expus privirii celorlalţi, dar se întîlneşte cu lipsa de atenţie a spectatorilor.

Cum ţi se pare comparaţia care s-a făcut între finalul din Aurora şi cel din Poliţist, adjectiv?

Aurora e la antipod faţă de filmul lui Porumboiu. Poliţistul e construit în relaţie directă cu demonstraţia. Pentru mine opera de artă nu are nimic de demonstrat.

Pe mine m-a uimit comparaţia. Adică atît de frică le-a fost de film, încît să se refugieze în comparaţii atît de facile?

Cînd fac film, eu mă raportez la tot ce înseamnă cinema care mi-a marcat parcursul.

Psycho a însemnat foarte mult pentru mine, dar un lucru care m-a deranjat întotdeauna la el a fost finalul. Sigur că-l privesc acum cu multă tandreţe. Şi asta pentru că posedă ceea ce e obligatoriu pentru orice autor: dragostea de oameni. Iar aceasta nu poate fi predată în şcoală. Adică nu pot să-i reproşez lui Hitchcock că a pus finalul ăla care explică tot, pentru că micile imperfecţiuni sînt inerente cercetării oneste. Şi nici nu îmi amintesc exact în ce măsură finalul din Psycho îi aparţine lui sau producătorului.

Mi-a rămas în minte, încă din anii ’80, cînd mă ocupam de pictură, începutul de la Tăietorul de lemne al lui Mircea Ciobanu. „Mesajul trebuie să fie cuprins în masa comunicării, nu spus cuvînt cu cuvînt în urechea cititorului.“ Povestea trebuie să funcţioneze organic, iar tu ca spectator să nu te cantonezi în formule confortabile.

În Poliţist relaţia cu cuvintele şi comunicarea verbală e explicită. În Aurora e implicită. Nu avem aceeaşi viziune despre cinema. Şi, pentru ca statement-ul să fie cît mai limpede, am ales, iată, să-l folosesc în finalul de la Aurora pe acelaşi actor pe care l-a folosit si Porumboiu, şi tot în rol de poliţist.

Te aşteptai să se rîdă la finalul de la Aurora? A fost „calculată“ dezamorsarea tensiunii?

Aurora se va dovedi în timp dacă e vin nobil sau oţet. Dar e primul film care spune despre sine: „eu sînt un film care trebuie văzut face to face“. Spectatorul faţă în faţă cu filmul. Nu e nimic comic în ce se întîmplă pe ecran. Şi nici n-a fost în intenţie şi nu e nici un fel de propunere/rezolvare de trimitere în comic a unei poveşti tragice. Pe de-o parte, tensiunea care se acumulează de-a lungul celor 150 de minute îi face pe spectatori să explodeze în cascade de rîs la final. Pe de altă parte, spectatorii se află acum, la finalul filmului, pe un teren ferm, la adăpost. Lucrurile par să se clarifice şi întrebările par să-şi afle răspuns. Dar nu e aşa. Întrebările cu adevărat importante nu-şi află răspuns. Pentru mine, reacţia publicului la final, acest rîs nervos, eliberator, e şi o garanţie că lucrurile au ieşit aşa cum trebuie. Nu aşa cum îmi doream.