Ray & Liz / Ray și Liz (Marea Britanie, 2018), de Richard Billingham. 

Plasat într-un cartier muncitoresc din Anglia anilor ’80, Ray & Liz documentează o rutină familială în care alcoolismul și circul domestic sînt preocupările principale ale unor timpuri ce stau parcă pe loc. Regizorul Richard Billingham era încă foarte tînăr la momentul lansării filmului Distant Voices, Still Lives (1988) al lui Terence Davies și, chiar dacă Ray & Liz nu posedă aceeași rigoare formală, influența celui dintîi e destul de clară: o structură cît se poate de laxă, alcătuită din flash-uri, fărîme de secvențe puse cap la cap. Arhitectura complexă a filmului – ca o alăturare de puncte fine, care de la distanță pare o linie continuă – e ceea ce îi asigură forța: mai toate întîmplările descrise în film, de la o plimbare în parc la o discuție în contradictoriu, sînt pur și simplu banale, chiar dacă unele au un farmec burlesc; cu toate astea, împreună capătă sens. Din cîteva gesturi, o epocă – cu toate frămîntările, texturile, adicțiile și eșecurile ei – prinde viață.

Dacă Ray & Liz ne izbește cu atîta forță, păstrîndu-și totuși delicatețea – printr-o lumină aurie a după-amiezii, prin modelul alambicat al unui covor, prin picăturile de ploaie prelinse pe fereastră –, e pentru că se sprijină pe munca anterioară de documentare a lui Billingham, fotograf care în 1996 își publica albumul cel mai cunoscut, Ray’s A Laugh, bazat pe propria copilărie într-o casă cu un tată alcoolic și o mamă excentrică. Secvențele numeroase, nu neapărat legate între ele, precum și trecerile neanunțate dinspre trecut către prezentul în care anii de exces stau înscriși pe trupuri, nu sînt, deci, o simplă flexare de mușchi – ci rezultatul unui îndelungat proces de maturare, de reveniri și ezitări cu privire la abordarea unui subiect intim. Cu alte cuvinte, Ray & Liz e un film atît de bun tocmai pentru că reușește să atingă – ca să preiau cuvintele lui Billingham – „adevărul amintirii“; iar montajul sacadat, care preia o bucată de amintire de ici, alta de colo, urmărește căile întortocheate ale memoriei.

Cu toate că se află la debut, mizanscena lui Billingham e spectaculoasă: planuri-detaliu ce izolează insistent artefactele amintirii și un format strîmt al imaginii care, între pereții unui apartament îmbîcsit, plin de fum de țigară, nu lasă spațiu de manevră. Prin inserții ce sublimează marasmul de zi cu zi (o insectă, cadre multiple cu lucirea arămie a berii etc.), Ray & Liz refuză partitura uzuală a mizerabilismului – dar, în același timp, evită și tentația escapistă a unui feel-good movie care să ne învețe cum și-cei-de-jos-pot-fi-fericiți. În schimb, Billingham se arată mult mai interesat de explorarea valențelor estetice ale traiului dus în nimicnicie – de poezia din orice trai mărunt, dacă vreți. Nici vorbă de poverty porn, totuși – ci doar de restituirea demnității care persistă, orice-ar fi, în om, fie el și un om măcinat de viciu. 

● Tarde para morir joven / Prea tîrziu ca să mori tînăr (Chile, 2018), de Dominga Sotomayor Castillo. 

Tarde para morir joven, Premiul de regie la Locarno anul trecut, e la rîndul său un film stilizat. Nu am văzut primele două lungmetraje ale regizoarei Dominga Sotomayor (sînt de negăsit), dar Tarde… e suficient pentru a o plasa printre cineaștii chilieni de vîrf ai momentului, alături de mai cunoscutul Pablo Larraín – și deasupra neinteresantului Sebastián Lelio. La fel ca majoritatea filmelor lui Larraín, Tarde… are de-a face cu trecutul chilian – dar, acolo unde cel dintîi zgîndărește provocator (Post Mortem) sau sondează în plină traumă (NO), Sotomayor propune un film post-evenimente, care ia recul față de tumultul politic în favoarea unei suite de cărți poștale intimiste.

Prefer această formulare, căci filmul e ghidat de o căutare stilistică – cadre statice și coregrafii grațioase, tihnite, care implică un număr mare de personaje și o apetență binevenită pentru estetizare. Nu știu cîte filme, în ziua de azi, mai au răbdarea să ne lase să privim un peisaj sau curajul să încetinească ritmul – și să le permită actorilor să ia distanță față de cameră pentru a se pierde pe undeva prin cadru. Sotomayor face așa ceva, și poate că unii vor strîmba din nas („imaginea fură ochii“), acuzînd-o de manierism, de formalism – cuvinte grele, ce mai. Să punem altfel problema, totuși: faptul că un film care vorbește, chiar și oblic, despre dictatură poate să propună, simultan, o chestionare formală merită înțeles ca un indiciu de revenire la normal, de fentare a așteptărilor unui public de festival european.

Pe de altă parte, ar fi păcat – dar s-a mai întîmplat – să vedem în acest film o evadare reacționară de pe terenul politicii. Aparent, povestea – dacă se poate numi așa – unui grup de oameni care se retrag la o casă situată pe o culme deasupra capitalei Santiago, pentru a petrece Anul Nou, poate induce în eroare. Dar Tarde… trebuie tratat ca o explorare minuțioasă a procesului de cicatrizare a rănilor istoriei: momente în care, după o perioadă neagră, oamenii pot să celebreze în voie – sau pot, de ce nu, să regrete, să se piardă într-o iubire sortită din start eșecului, ba chiar – în cazul unei mame – să uite de copil pentru a-și urmări o carieră de cîntăreață… Explorarea unor astfel de intimități regăsite face prețul acestui film. Talentul regizoarei e de netăgăduit: trebuie văzut felul în care transformă un incendiu de pădure într-o manifestare tăcută a metafizicului, sau clipa cînd întîrzie – fascinată, ai zice – pe chipul debutantului Demián Hernandez, distribuit în rolul unei tinere androgine cu misterul încă intact. 

Ray & Liz va fi proiectat la TIFF pe 6 iunie, iar Tarde para morir joven – pe 9 iunie.

Victor Morozov este critic de film.