● Portrait of a Lady on Fire / Portretul tinerei femei în flăcări (Franța, 2019), de Céline Sciamma.

Portrait of a Lady on Fire, al cărui titlu are rezonanțe vag proustiene, este plasat în serena Bretanie a secolului al XVIII-lea, acolo unde o nobilă italiană (Valeria Golino) angajează o însoțitoare pentru fiica ei Héloïse (Adele Haenel), proaspăt ieşită de la mănăstire şi care luptă să accepte pierderea surorii ei. Contesa doreşte un portret al Héloïsei pictat în secret, cu scopul de a i-l arăta unui pretendent bogat, lucru pe care încăpăţînata și mîndra Héloïse nu l-ar accepta niciodată. De altfel, predecesorul Mariannei în arta portretului nu reuşise să îi prindă expresia pe pînză.

Cele două femei încep să descopere că rezonează și fac dese plimbări tot mai lungi împreună, Marianne urmărind pe furiş trăsăturile celei pe care trebuie să o picteze, reţinîndu-le pentru a le pune pe hîrtie în secret. Totuşi, Héloïse observă aceste priviri discrete și tot mai puțin detașate. 

Spre deosebire de erotismul frenetic, trepidant și haotic din Blue is the Warmest Colour, filmul supraapreciat care cîștigat Palme d’Or la Cannes în 2012, filmul franțuzoaicei Céline Sciamma se construiește vizual și intelectual ca un tablou impresionist, fără să fie totuși monoton în linearitatea sa, dimpotrivă. Miza nu mai este, ca în filmul lui Abdellatif Kechiche, cunoașterea de sine prin confruntarea cu legile independente ale propriei senzualități în formare, ci oglindirea reciprocă, matură, perfect calibrată a două tinere femei, desprinse parcă dintr-un tablou de Monet. Așa cum în pînzele impresioniștilor contururile sînt abia schițate, însă punctul de fugă face mereu ca lucrurile să fie clare odată cu conștiența intimității, eroinele se nasc și renasc în fiecare clipă odată cu privirea celeilalte. „Cînd mă observi, pe cine crezi că observ eu?”, o întreabă Héloïse pe Marianne.

În cadre lungi, statice și migălos gîndite, de o plastică rafinată fără a fi prețioasă (director de imagine Claire Mathon), Céline Sciamma își ia tot timpul necesar în cadru fără să lase să intervină senzația de lungime, durata devine ritm, care antrenează și modul reflexiv, dar în perpetuă mișcare în care este surprinsă lumina unei amiezi de vară pe un fir de nisip sau încadrînd spuma unui val, de unde și dublul efect al luminii. O dată asupra felului în care Marianne începe să o privească pe Héloïse – semantica privirii fiind și unul dintre pilonii filmului și poate chiar centrul lui de frumusețe, căci de la privire începe totul –, iar în al doilea rînd lumina dictează felul în care Héloïse începe să se privească pe sine odată cu transformarea ei într-un obiect al dorinței, dar și al unei iubiri de sine mai sincere. „Prezența ta este alcătuită din momente fugare cărora le poate lipsi adevărul”, remarcă la un moment dat Marianne.

Fină caligrafă de stare, cineasta mizează pe construcția de atmosferă, de la zgomotul lemnelor care trosnesc în foc la liniile discrete ale pensulei Mariannei pe pînză, foșnetul valurilor, conturul unei raze de soare sau suflul vîntului pe coasta mării. De altfel, sentimentul care se naște treptat între cele două femei are o gestație complementară visării, poeziei, peisajului marin și izolării, dar și izolării simbolice la care erau supuse femeile în epoca respectivă, fie că este vorba de cele din înalta aristocrație precum Héloïse (destinate de familie prin căsătorie unor alianțe strategice), fie că se referă la femei de condiție modestă, cum este menajera Sophie (Luana Bajrami), lăsată să se descurce cu o sarcină întîmplătoare, care i-ar știrbi statutul social și așa precar dacă ar fi dusă la capăt. Este un feminism discret, care nu încearcă să arate strident cu degetul, ci lasă gîndirea critică să se nască în fiecare spectator odată cu fiecare replică sau gînd nerostit.

Într-o scriere de tinerețe a lui Gide, „două suflete s-au întîlnit într-o zi și, fiindcă deopotrivă se întîmpla să culeagă flori, s-au crezut asemenea”, căci „pentru sufletele omenești totul este continuu”. Poate că cea mai izbutită zonă a filmului, pe lîngă interpretarea de mare clasă a tuturor actrițelor și discreția rafinată, tonal-polifonică a unei iubiri a cărei profunzime se naște prin lentă acumulare și autoreflecție, este acea complicitate a feminității suficiente sieși. Ea include organic și personaje secundare precum mama Héloïsei sau Sophie, ca un subtil contrapunct al decorului ingrat al epocii reflectat pe pînza mai amplă a fetelor în flăcări (un tablou în sine în scena-cheie a filmului). Această armonie cordială, fără disonanțe afective, o complicitate spirituală și senzuală aproape perfectă, exclude orice excese, contraste brute, sfîșieri lăuntrice sau devastare totală, asociate de obicei iubirii de tip pasional. Luminozitate care nu exclude totuși surpriza, așa cum focul și apa pot reflecta lumina în direcții diferite, fără ca asta să afecteze substanța ei.

Portrait of a Lady on Fire, distins cu Premiul pentru scenariu al Festivalului de la Cannes în 2019 și nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin anul acesta, a făcut parte din selecția Festivalului de Film Francez de la București.