Fără îndoială, arhitectura se exprimă prin imagini – desene în proiecte, volume în realitate –, dar nu mai puţin importante sînt cuvintele. În prezent, cînd casele includ mai multă inginerie şi tehnologie decît altădată, şi mai puţină ornamentaţie care să necesite desene executate artistic, şi cînd detaliile sînt adesea apanajul furnizorilor, proiectele pot conţine mai mult scris decît desen, mai multe cuvinte şi cifre decît imagini. Norme, coduri, specificaţii, instrucţiuni, memorii care alcătuiesc, în final, „caietul de sarcini“ – un volum impresionant de vorbărie. Un desen tehnic poate fi descris, spre deosebire de unul artistic. Arhitectul nu descrie numai cum arată o clădire, ci, mai ales, cum se face.

Cunoaşterea limbajului de specialitate poate fi un pas către o comunicare mai bună între clienţi, constructori, furnizori şi arhitecţi, şi – de ce nu? – un pas către o cultură a arhitecturii. De aceea, ca de obicei, voi încerca întîi să tranşez, fără a intra în definiţii, o confuzie între termenii geam şi fereastră.

Ansamblul de uşi şi ferestre din lemn, metal sau plastic, care aparţine unei case, se numeşte „tîmplărie“ (nu „tocărie“, cum greşit şi-a făcut loc un termen din jargonul semidoct al meşteşugarilor).

Geamul „termopan“ (brevetat în această formă) – invenţie a secolului al XX-lea – reprezintă un panou termoizolant format din două foi de geam (de obicei, de 4 mm), asamblate uzinat, avînd între ele un spaţiu de aer captiv, strict etanşat pe contur. Acesta poate fi montat în rame (cercevele) din lemn, aluminiu sau plastic. Montajul se face, de asemenea, în ateliere specializate, astfel că măsurile ferestrelor sînt extrem de precise. Nu degeaba furnizorii ţin să-şi facă ei înşişi măsurătorile golurilor, la faţa locului.

Problema esenţială nu e atît termoizolarea asigurată de geamul termopan propriu-zis, cît etanşeitatea asigurată pe conturul ferestrelor şi între cercevele şi toc (tocul e partea fixată în ziduri), precum şi între toc şi zidărie. Pe de altă parte, tocurile şi cercevelele sînt – fatalmente – conducătoare de căldură şi creează o punte termică între interior şi exterior, astfel încît nu toate produsele sînt la fel de eficiente. Pentru alegere, consultarea unui arhitect e binevenită. Furnizorii îşi perfecţionează permanent sistemele, în scopul micşorării transferului termic – în prezent, avem la dispoziţie panouri de geam termopan compuse din trei foi de geam şi două spaţii de aer, precum şi tocuri şi cercevele cu goluri interioare – camere de rupere a punţii termice. Cele mai noi creaţii în materie pot ajunge la şapte astfel de camere şi trei garnituri de etanşare pe conturul ferestrelor care se deschid.

Sistemul a făcut un salt calitativ odată cu apariţia geamului „float“, obţinut prin turnarea sticlei pe orizontală (realizînd o perfectă planeitate), care a înlocuit „geamul tras“, obţinut prin laminarea sticlei pe verticală. Acum, nimeni nu mai concepe să vadă, prin ferestre, peisajul ondulîndu-se la orice mişcare, din cauza imperfecţiunilor geamului.

Dacă mai punem la socoteală accesoriile metalice special concepute, ne dăm seama de cîtă tehnologie e nevoie pentru a putea privi afară.

O invenţie îşi trăieşte viaţa ca orice fenomen: avangardă, experiment, expansiune, apogeu...

La noi în ţară, apogeul termopanului atinge paroxismul. O vreme, i s-a atribuit simbolul reuşitei, al prosperităţii, al modernităţii şi al confortului, pentru ca, după ce a inundat piaţa, să devină popular, banal şi nelipsit din orice proiect de construcţie nouă sau de amenajare. Clădiri bune sau rele, frumoase ori urîte, au fost dotate – total sau parţial –, fără discernămînt, cu ferestre noi, din iniţiativa administratorilor ori a proprietarilor. A rezultat un aspect eterogen şi adesea în contradicţie cu arhitectura clădirilor respective. Unele faţade ilustrează cuceririle Revoluţiei: dreptul de proprietate, libertatea, democraţia, personalitatea sînt afirmate prin diversitatea de forme, profile şi cercevele, pe aceeaşi faţadă, cum a vrut şi cum a putut fiecare. Au mai venit şi primăriile să toarne gaz peste foc: acţiunea de reabilitare termică a blocurilor implică şi închiderea de balcoane – o calamitate artificială, un balaur cu două capete: pe de o parte s-au sluţit şi depersonificat faţadele, rămase acum fără umbre şi fără jocul de volume dintre logii şi balcoane – unica lor şansă de a avea o arhitectură; pe de altă parte, s-a anihilat funcţia balconului ca spaţiu intermediar între interior şi exterior – replica prispei tradiţionale.

În Bucureşti, urîţenia a devenit dramatică şi din pricina excesului de ferestre albe – potrivite, poate, la şcoli sau la spitale, dar nelalocul lor în peisajul urban bucureştean şi, de altfel, greu de regăsit în tradiţia arhitecturii româneşti. Stridenta culoare albă atrage atenţia asupra ramelor de ferestre, în detrimentul arhitecturii clădirii, şi pune în evidenţă plasticul ieftin şi inexpresiv. Paleta coloristică oferită de furnizori e bogată în culori mai discrete: antracit, gri, oliv, brun etc. Preţul, mai mic pentru ramele albe, n-ar trebui să fie argumentul decisiv. Şi în Londra s-au montat ferestre cu gean termopan. Sînt albe. Dar acolo, casele sînt din cărămidă roşie, iar fereastra albă e tradiţională.

Nu fără importanţă e şi împărţirea golului în cercevele: desenul acestora, potrivit cu factura clădirii, cu formele şi proporţiile golului, poate să inducă eleganţă sau senzaţia de cuşcă cu gratii. Şi aici, e nevoie de experienţa arhitectului. Abuzul de geam termopan a ajuns să ni-l facă antipatic.

Virtutea sa esenţială – izolaţia termică şi fonică – are şi revers: anihilarea transferului termic anihilează şi transferul de aer. Ventilaţia încăperilor prevăzute cu ferestre cu geam termopan trebuie supravegheată. Accidente pot surveni, cauzate de centrale termice sau alte echipamente. Unde mai pui că termosistemele de polistiren şi răşini învelesc etanş pereţii exteriori şi anihilează, la rîndul lor, transferul – mic, ca respiraţia cutanată la om – de aer prin ziduri. Pe de o parte, vrem să trăim şi să ne hrănim sănătos, pe de altă parte, ne închidem în cutii etanşe, din plastic.

Poate economia de energie a acestor case etanşe e, într-o măsură, diminuată prin mutarea costurilor în termosisteme, tehnologii şi ziduri de 50 cm grosime.

Recent, se remarcă o tendinţă de scurtare a duratei de viaţă a caselor (paradoxal, în contextul dezvoltării durabile!), o tendinţă de reducere a greutăţii lor (cu efecte în structura de rezistenţă) şi chiar conceptul de case reciclabile. Poate nu termopanul e panaceul universal.

Poate nu e potrivit în mediul rural, sau în case vechi; poate, cînd înlocuim ferestre clasice cu altele cu geam termopan, stăm pe gînduri dacă sînt potrivite în orice situaţie.

Deunăzi, am văzut în cimitir un cavou „pretenţios“. Are uşa din PVC, cu geam termopan. O fi bine?

Arh. Crişan ATANASIU