Cristian Orgonaş pune pe blogul său o întrebare care ar trebui să ne dea de gîndit: Cum am reacţiona noi dacă am fi în locul spaniolilor? Pentru cine nu a apucat să-l citească, Orgonaş scrie un excelent blog de economie la www.businessday.ro şi a pus această întrebare într-un post care se numeşte „De ce au introdus spaniolii restricţii pe piaţa muncii?“. Cifrele citate de el arată cam aşa: 5,7 milioane de străini trăiesc în Spania, adică 12,2% din populaţie. În acelaşi timp, cifrele privind şomajul sînt ameţitoare. Nu e normal atunci să-ţi închizi piaţa muncii pentru străinii care mai vor să vină? – pare că întreabă retoric Orgonaş. 

Ei bine, nu am un răspuns la asta, dar am o întrebare care duce problema la un moment anterior: Cum e posibil să ai atît de mulţi străini care găsesc de lucru în ţara respectivă şi atît de mulţi localnici care nu găsesc de lucru – tot în ţara respectivă?  

Şomajul devine una dintre cele două fantome care bîntuie acum economia mondială în criză. În urmă cu doi ani, discutam intens despre criza sistemului bancar. S-a terminat frustrant pentru noi, ăştia care nu am înţeles de ce au salvat statele băncile, aşa, în masă, în loc să lase să cadă mai multe şi să aplice limitele garantărilor bancare pentru oamenii care aveau bani acolo. Dar, de bine, de rău, criza aceea s-a terminat. Acum avem altele: datoriile statelor şi imobilismul economiei, vizibil cel mai dureros în şomaj. The Economist a avut acum două săptămîni un dosar gros despre joburi. În Spania, şomerii fac cît populaţia Madridului şi a Barcelonei la un loc. În America, dacă aduni şomerii cu cei care sînt subfolosiţi, îţi dă cam cît populaţia Texasului.  

În Spania, şomajul tinerilor sub 25 de ani este de 46%. Asta se datorează în primul rînd unui sistem stupid de angajare, cu două categorii: statul spaniol a vrut şi să supraprotejeze joburile, şi să flexibilizeze piaţa muncii. Drept urmare, joburile temporare au devenit regula pentru noii angajaţi, adică tinerii. Cu alte cuvinte, spaniolii mai în vîrstă au locurile de muncă prea protejate, copiii lor au locuri de muncă prea flexibile sau deloc. Concluzia celor de la The Economist: dacă te apuci de reforme, fă-le serios, nu pe jumătate, pentru că asta duce la efecte perverse. Cazul spaniol este unul extrem, însă şomajul disproporţionat de mare în rîndul tinerilor este un fapt aproape peste tot.  

Mişcarea „indignaţilor“ din Spania este tare simpatică pentru că e non-violentă şi încearcă să lucreze în interiorul sistemului, dar nu este clar ce anume cer. Ce poate face statul pentru şomeri? Aici, raportul The Economist devine mai neclar. Şi alte articole pe temă – cam la fel. Soluţia clasică cu care Roosevelt a strîns de pe drumuri şomerii Americii în marea criză – lucrări mamut de construcţii publice – nu e la îndemînă pentru că intervine tema geamănă: datoriile, deficitele. Statele deja cheltuie prea mult – de unde ar putea scoate acum bani pentru noi baraje Hoover? Dar, oricum, ar găsi muncitori localnici să dea cu tîrnăcopul? Staţi puţin, lumea s-a schimbat, barajele nu se mai construiesc cu tîrnăcopul. Lucrările publice ar necesita azi mai puţine braţe de muncă decît în trecut.  

Soluţia la modă acum este educaţia: pregătim mai bine tinerii, şi chiar şi pe cei mai puţini tineri, pentru piaţa muncii. Doar că asta este uşor de zis şi extrem de greu de făcut. Ce vrea piaţa muncii? 34% dintre angajatorii chestionaţi la nivel mondial spun că nu găsesc oameni pregătiţi să muncească pe post de ingineri, tehnicieni sau în vînzări. Despre antropologi, politologi, psihologi nu se aude nimic în sondaj. Asta nu o zice The Economist, era o răutate a mea. Cel mai de succes exemplu dat de revistă este Germania, unde şomajul în rîndul tinerilor nu e chiar atît de mare, comparat cu restul populaţiei. Asta se datorează sistemului de ucenicie: firmele nemţeşti iau ucenici, le plătesc un salariu modest la care statul contribuie şi el cu ceva, iar cei mai mulţi rămîn angajaţi acolo. E replicabil modelul german? Nu prea, altfel l-ar fi luat şi alţii. Economia germană este încă foarte industrializată, deci permite sistemul de ucenicii; în economiile bazate pe servicii e mai puţin pretabil. La noi, preşedintele Traian Băsescu spune că ar trebui să deschidem nişte mine ca să creăm locuri de muncă. Ţin minte, prin anii ’90, cînd ministrul Radu Berceanu desena scheme în care arăta că, la cîte subvenţii plăteam pentru minerit, fiecare miner încasa 10 lei, se ducea în subteran, îngropa acolo 4 lei şi ieşea cu cărbune în valoare de 6 lei. La aur şi la argint nu ştiu care e rata de îngropare, dar întrebarea e dacă mai găsim destui mineri acum. S-ar putea ca potenţialii doritori să fie deja măcelari, chelneri sau zidari. În Spania. Deocamdată, a făcut vîlvă ca niciodată o ştire despre statistică: telefoanele mobile au ajuns pe primul loc la categoriile de produse în exporturile româneşti. E un mare succes, şi nu sînt ironic, chiar aşa este. Doar că avantajul nostru competitiv au fost salariile mici. E bine că îl exploatăm, dar joburile cu salarii mici sînt uşor de cîştigat şi uşor de pierdut. Nu prea poţi să faci politici de creştere a angajării bazate pe aşa ceva.  

În iunie, Newsweek l-a pus pe Bill Clinton pe copertă, cu nişte propuneri de creat joburi în America („14 ways to save America’s job“). Unele sînt de bun-simţ, în altele se vede joaca lui Clinton de-a copilul teribil al politicii (să vopsim toate acoperişurile din America în alb). Prin altele îi enervează chiar pe ai lui, care cer măriri de taxe, Clinton cere scăderea taxelor pentru firme. 

Una peste alta, nu există soluţii uşoare, state avansate, cu politici sofisticate, îşi rup dinţii în problema asta. Şi totuşi, mie îmi dă cu virgulă. În America asta, unde există 14 milioane de şomeri, există tot cam atîţia imigranţi ilegali. Iar ăştia vin de obicei să muncească, pentru că acolo găsesc locuri de muncă mai bine plătite decît la ei acasă. La fel cu Spania – 800.000 de români sînt deja acolo şi cei mai mulţi muncesc. În acelaşi timp, tinerii spanioli stau cu milioanele la părinţi pentru că nu au unde să muncească. Unde e problema? Cum de au reuşit românii să fure atît de multe locuri de muncă de la spaniolii care, oricum o iei, sînt mai bine adaptaţi la ţara lor decît nişte est-europeni, cei mai mulţi de prin satele României unde e lucru rar să faci liceul? Cred că aici e cheia: joburi sînt, dar de genul pe care numai românii în Spania şi mexicanii în America îl vor. Motiv pentru care închiderea pieţei muncii pentru români în Spania nu va rezolva mare lucru pentru şomerii tineri spanioli, pur şi simplu sînt culoare diferite. Deci, unde e problema de fond? Nu mă simt bine dînd lecţii unor oameni deja necăjiţi. Îmi închipui că experienţa şomajului trebuie să fie una debilitantă, îngrozitoare. Deci nu dau cu piatra, doar meditez: poate că problema e la aşteptări. Pur şi simplu, societăţile astea sofisticate s-au ridicat promiţînd prea mult tinerilor lor: educaţi-vă, educaţi-vă, educaţi-vă, liceul e acum ce era gimnaziul acum 40 de ani, masterul e acum ce era licenţa în urmă cu 20 de ani, doctoratul este noul master. Munca fizică a fost stigmatizată, e pentru alţii. Noi şi noi aptitudini educaţionale adăugate în masă. Cohortele de masteranzi trebuie totuşi să mănînce. Dar cine să mai tranşeze porcul la abator? Românii. Mexicanii. Un cititor al The Economist are la comentarii cîteva sfaturi pentru tineri: 1) Găseşte ceva ce-ţi place în viaţă; 2) La care eşti bun; 3) Pentru care cineva te va plăti. Uşor de zis, greu de făcut. Astea trei condiţii vin de obicei în perechi de cîte două, aproape niciodată toate trei.

P.S. Şi nici nu a plecat revista spre tipografie că Nokia a anunţat oficial închiderea fabricii de lîngă Cluj. Cum ziceam: se fac uşor, se pierd uşor.