Partea înfricoșătoare la atentatul de la Paris e că a fost o operațiune oarecum eșuată. După ce zice presa la momentul cînd scriu acest articol, planul era ca teroriștii să intre cu bombele și cu mitralierele pe stadion și acolo să declanșeze carnagiul, în direct, la o oră și la un eveniment de mare audiență: un meci Franța-Germania. Dacă printre victime ar fi fost și președintele Franței, cu atît mai bine pentru teroriști. Dar primul dintre teroriștii care au încercat să intre pe stadion a fost depistat. Acesta și un alt kamikaze cu centură explozivă s-au aruncat în aer, au reușit să omoare o persoană și să rănească o alta. Restul s-au împrăștiat și cele mai multe victime au căzut la sala de concerte, unde au reușit să intre. Mi-a atras atenția asupra acestui aspect un analist de la CNN priceput în chestii de securitate. Zicea omul că teroriștii ăștia s-au autodeclanșat asupra unor ținte ușoare (soft targets): concert, cafenele, restaurante. Și mai zicea că statul francez avea pază masivă la obiective simbolice unde se aștepta la atacuri, de gen Turnul Eiffel. Deduc că și stadionul era bine apărat, deci teroristul nu a reușit să intre și s-a detonat la intrare. Gîndul acesta îmi dă fiori: statul e capabil să apere anumite obiective, în rest sîntem cu toții soft targets. S-a spus că este un 11 septembrie al Europei, dar diferența de tehnică teroristă este importantă: acolo au pus mîna pe avioane și au trîntit doi zgîrie-nori, omorînd cîteva mii de oameni. Aici aveau niște bombe artizanale și au aplicat teroarea la firul ierbii, folosind puști de asalt Kalaşnikov, cel mai probabil procurate pe piața neagră din estul Europei (aici se găsesc, și nu foarte scumpe – 500 de dolari, zice presa americană). Cum statul s-a baricadat pentru a proteja anumite obiective strategice, teroriștii încearcă un plan de atac și, la primul semn că nu merge, ies pur și simplu pe străzi la vînătoare de oameni. Este o formă de violență menită să sperie prin chiar caracterul său întîmplător: nu trebuie să faci ceva anume, nu trebuie să fii într-un loc anume, simplul fapt că viețuiești într-un oraș te face soft target.

După acest atentat s-a anunțat un consiliu extraordinar al miniștrilor de Interne ai UE. Așa se anunțase și după atacul din ianuarie asupra redacției Charlie Hebdo. Și chiar s-a ținut acel consiliu, care nu a decis mare lucru. După ce trece emoția, se duce și cheful de federalizare a sectorului afaceri interne / servicii secrete. Cu cîteva zile înainte de atentatul de la Paris, poliția germană a oprit o mașină cu număr de Muntenegru. Destul de incorect politic, polițistul s-a gîndit că e ceva ciudat cu mașina aceea din Muntenegru condusă de un arab, așa că l-a oprit. A găsit un întreg arsenal în portbagaj – puști și explozibil. GPS-ul mașinii era pus pe direcția Paris. Informația a fost comunicată public abia după atentatele din Paris și a fost introdusă în baza de date Interpol, unde nu a fost observată sau nu a fost considerată importantă. E genul de caz care, rațional vorbind, ar constitui un argument forte pentru crearea unui adevărat serviciu secret al Uniunii Europene – dacă teroriștii se mișcă liber, ar trebui ca și contrateroriștii să acționeze într-un spațiu unificat. Însă ar contraveni tradiției în care au fost create serviciile secrete naționale – abia acum două săptămîni a fost un scandal că spionii germani ascultă telefoane ale oficialilor francezi (după ce întreaga Germanie s-a indignat că spionii americani ascultă telefoane ale oficialilor germani). Băieții ăștia din servicii încă se mai ascultă și își pun piedici între ei. Așa își văd ei job-ul: să țină informațiile departe de ochii celor la fel ca ei, dar angajați de alt stat. Între timp, în serviciul diplomatic al UE există o direcție de informații care are vreo 70 de angajați care analizează riscuri, un fel de analiști de birou, cum ar veni. Dar nimeni nu a apucat să analizeze și să ajungă la concluzia că un tip care are o mașină plină de mitraliere și un GPS setat pe Paris o avea treburi mai dubioase chiar la Paris, împreună cu alții, deci trebuie alertați la modul adevărat cei din Paris.

Este ușor să-i blamezi pe cei din serviciile secrete – Traian Băsescu zice pe Facebook că, dacă ar fi fost președinte a Franței, ar fi decapitat serviciile de informații și nu-mi dau seama dacă metafora cu decapitatul este o scăpare neintenționată sau o brutalitate aiuritoare în contextul în care vorbim de atentate ale Statului Islamic. Serviciile secrete franceze se apără zicînd că au dejucat anul acesta alte cinci atentate în Franța. Au o misiune ingrată: un singur eșec e destul pentru a părea ineficienți. Franța ține sub observație 4000 de suspecți, despre care știe că sînt radicalizați, mulți dintre ei cu stagii în Siria. 4000 de potențiali teroriști. Politicieni francezi au venit deja la cald cu propunerea să fie internați în lagăre special amenajate. Ceea ce ne întoarce la cum a luat ființă Guantanamo-ul american și la cum ne plăcea nouă, europenilor, să ne dăm ochii peste cap față de cum nesocotesc americanii ăștia drepturile omului. Armata SUA a prins în Afganistan și Irak indivizi antrenați să comită atrocități, dar care nu comiseseră atrocități. Ce să faci cu ei? I-au închis temporar în tabăra militară, iar cînd spiritele s-au calmat și-au dat seama că nu e democratic și principial să închizi oameni care încă nu au comis ceva. Asta e problema cu democrațiile: au principii care te încurcă la eficiența antiteroristă. Rusia sau Egiptul nu au asemenea scrupule. Și după fiecare asemenea atrocitate se reia ciclul chinuitor al dezbaterilor despre ce poți și ce nu poți face într-o democrație pentru a salva viața cetățenilor tăi, a acestor soft targets care am devenit cu toții.

La cîteva ore de la identificarea primului terorist mort în Franța au fost arestați la Bruxelles cîțiva suspecți de implicare în organizarea atentatului. Aproape sigur asta a fost posibil pentru că avem legiferată retenția datelor – polițiștii au intrat în datele reținute de companiile de telecomunicații și au văzut cu cine vorbise individul respectiv. Dacă vă sună anost, vă zic că asta e ceea ce în România am numit legea Big Brother: statul ne reține datele tuturor pentru a putea reface rețeaua socială a suspecților în asemenea cazuri. Acum ni se pare normal să se întîmple aşa ceva, dar după ce trece emoția, se reia lupta și cearta între forțele pro-poliție și cele pro-libertate. Nu ne putem împăca nici cu ideea că am putea fi supravegheați de stat, dar nici cu ideea că statul ne lasă să fim soft targets.

Duminică seară, Franța a atacat capitala pseudo-Statului Islamic, Raqqa – care pe harta oficială e un oraș din Siria. Spre deosebire de Al-Qaeda, Statul Islamic (SI) are o capitală care poate fi bombardată. Mișcarea islamistă este, prin natura sa, una revoluționară cu ambiții globale: vrea să înlocuiască ordinea existentă cu o alta. O asemenea mișcare e prinsă, mai devreme sau mai tîrziu, în dilema tactică: revoluție într-o singură țară sau în toată lumea? Revoluția bolșevică a plecat și ea ca o mișcare ce trebuia să cucerească lumea. După Rusia, mișcarea a avut tentative parțial reușite în Germania și în Ungaria, dar care au fost înăbușite (de armata română, în cazul maghiar). După ce a învins armata albă, Lenin a decis să se concentreze doar pe fostul imperiu țarist. Mai tîrziu, Troțki a dorit o revoluție permanentă, în toată lumea, iar Stalin a continuat linia construirii comunismului într-o singură țară. Ceva similar s-a întîmplat și cu revoluția islamistă. Al-Qaeda dorea teroare globală și a refuzat să cucerească o bază teritorială. Doar că teroarea fără teritoriu duce la izolarea de bază, oamenii vor ceva tangibil, acum, nu doar paradisul islamic viitor. Asta a oferit SI, care a apărut ca o disidență din Al-Qaeda și s-a rupt pentru că a decis că e mai important să dețină un teritoriu anume, unde să construiască un stat pe modelul lor. Al-Qaeda funcționa în stil troțkist, SI în spirit stalinist. Și a avut succes, a împins Al-Qaeda în marginalitate (la fel ca Stalin pe Troțki) și a devenit forța principală a revoluției.

Parisul înseamnă însă o schimbare de paradigmă pe care nu o înțelegem încă: SI a revenit la tactica Al-Qaeda a terorii îndepărtate, globale. De ce? Dilema e de ce s-ar schimba o mișcare care își pro­punea și reușise parțial să construiască islamismul terestru într-o singură țară (mă rog, bucăți din două țări, dar înțelegeți ideea) într-una care se întoarce la globalism.

O posibilitate ar fi fost că indivizii au acționat de capul lor, ca un fel de franciză, și s-au declarat supuși ai SI pentru că acolo este capul perceput al revoluției. Însă, la ora la care scriu, presa franceză spune că există dovezi că au comunicat cu șefii SI din Siria și Irak. Ceea ce îl îndreptățește pe Hollande să spună că a fost un act de război, care se cere pedepsit tot prin război.

Dar de ce a dorit SI să atragă mînia predictibilă a Franței? De ce a abandonat tactica care i-a adus succes? Poate tocmai pentru că veștile de acolo erau bune. Kurzii tocmai recuceriseră cu o zi înainte de Paris un oraș important din Irak. Strategia americană de control al finanțării și de atacuri aeriene limitate, dar permanente părea că a reușit să reducă forța SI. Încolțit în teritoriul său, SI reacționează global pentru a se menține în ofensivă. A reușit un atentat sîngeros în Liban, după ce anterior a doborît avionul rusesc în Sinai. Apoi a urmat Parisul. În această formulă, SI este un stat minor cu alură globală. Toți devenim soft targets într-un război revoluționar care se extinde. Războiul declarat de Franța acestui stat va cere trupe terestre dacă e să devină mai mult decît o operațiune aeriană de răzbunare, bună de răcorit nervii, dar fără efecte strategice reale. Iar dacă vom vedea soldați occidentali în Siria și Irakul ocupate de SI, războiul contra acestui pseudo-stat va redeveni un război contra unei gherile urbane islamiste – adică exact ceea ce a secat voința de luptă a americanilor acum cîțiva ani. Și de data asta aș vrea să nu mai văd mulțimi imense de soft targets care aplaudă vreun candidat ce promite retragerea rapidă din teatrul de operațiuni, cum a fost cu Obama, ales pe valul anti-război. Pacifismul fără creier nu face decît să agraveze problema pe termen lung și să ne facă și mai vulnerabili. Dacă băgăm capul în nisip, nu înseamnă că problema dispare. Dacă nu duci războiul acolo unde trebuie și cînd trebuie, războiul vine după tine, cînd vrea el. Și devenim soft targets într-o vînătoare macabră.     

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE