Gastarbeiter

Publicat în Dilema Veche nr. 594 din 2-8 iulie 2015
Gastarbeiter jpeg

Am convingerea că

Mă refer la exodul forţei de muncă, pentru că cel al creierelor a început de prin 1971 – după Tezele din Iulie – şi de atunci nu s-a oprit, practic, niciodată. Am dobîndit această convingere ca muncitor sezonier

în Marea Britanie, timp de doi ani consecutivi (2014 şi 2015), iar rostul acestui text este de a-mi argumenta punctul de vedere. 

Esenţialul este că angajatorii din România nu pot oferi salarii la fel de mari ca acelea din Europa de Vest (fapt obiectiv), iar muncitorii români consideră că „sînt proşti“ dacă nu pleacă în Vest (fapt subiectiv). Chestia cu prostia nu este ceva recent, dar a căpătat dimensiunile unei adevărate psihoze din 2007 încoace, pe care criza din 2009 n-a făcut decît s-o agraveze. Am fost şi sînt parte a acestei psihoze, aşa c-am să descriu, aproape la întîmplare, mici felii din experienţa unui

(las pe alţii mai deştepţi să tragă concluziile!).

Majoritatea celor pe care i-am cunoscut au venit „la sigur“, adică fiindu-le promis un job, sezonier sau permanent, chiar dacă pentru cîţiva promisiunea a rămas vorbă goală şi-au trebuit să îşi caute la faţa locului, rugîndu-şi colegii de cameră să întrebe „de muncă“ pe şantierele unde lucrau, căutînd la rubrica „Anunţuri“ de pe site-ul

, ducîndu-se duminica la biserică şi recomandîndu-se altor români, sau chiar venind seara cu noi la fotbal, nechemaţi (şi fără loc în echipă), în speranţa că cineva din vreo altă echipă de români ar putea avea nevoie de un om, indiferent pentru ce lucrare, indiferent pe ce termen. Pentru cei interesaţi, românii joacă fotbal în fiecare sîmbătă seara, la Salisbury Hall Blades Playing Fields. Probabil şi în multe alte locuri, pe care nu le ştiu. În ceea ce mă priveşte, am avut de ambele dăţi cîte un contract de două luni, fără probleme. 

Într-o casă-tip, cu cinci camere, o baie şi o bucătărie, locuiam 16 muncitori români (13 bărbaţi şi două femei – cea de-a treia era proprietăreasa, singura care nu lucra nicăieri şi rămînea acasă peste zi). Drumul pînă la locul de muncă lua cam între două şi patru ore pe zi (dus-întors), aşa că timp pentru socializare nu prea rămînea, iar ce rămînea se consuma cu gătitul mîncării şi spălatul rufelor (fiecare îşi gătea şi spăla separat, ceea ce crea nesfîrşite dificultăţi). Eu stăteam în cameră cu alţi trei colegi, avînd un singur dulăpior pentru hainele tuturor; din acest motiv, „spaţiul personal de depozitare“ al fiecăruia se limita la sub-patul propriu. Ca efect secundar benefic, asta ne obliga să păstrăm camera foarte curată. 

Deşteptarea era la cinci şi un sfert, în fiecare zi, cu excepţia duminicii (lucram uneori şi duminica, dar în acord, aşa că ajungeam la muncă atunci cînd voiam noi). Pînă la şase fără un sfert terminam cu micul dejun (pîine poloneză şi

egipteană), beam ceaiul sau cafeaua şi plecam spre

(locul de adunare al celor de la firmă). Primeam job-urile pe ziua respectivă, plecam, iar la şase sau şapte seara eram înapoi. Predam echipamentul şi ajungeam la gazdă în jur de opt. Găteam (în general, tocăniţe), mîncam şi apoi pregăteam sandvişurile pentru a doua zi. Din păcate, bucătăria era permanent inundată seara de fum de ţigară şi de manele (Babi Minune), aşa că ne retrăgeam cît mai repede la somn. 

Meseria pe care am prestat-o la Londra se cheamă „arboristică“, dar, în practică, numai un ochi foarte exersat m-ar fi deosebit de ceea ce noi numim „muncitor la spaţii verzi“. Aş putea explica pe îndelete că nu e aşa, că arboristica e arta producerii şi conducerii arborelui decorativ urban etc., dar sînt convins că nu vă interesează. E suficient să spun că făceam echipă cu doi arborişti foarte bine calificaţi din România (un

şi un

), iar partea mea de muncă în echipă consta din măturatul străzii de rumeguşul lăsat de drujbe, plus tocatul crengilor cu un utilaj numit

. Ambele sînt munci necalificate, dar colegii aveau nevoie de un vorbitor în echipa lor, altfel patronul nu le-ar fi dat nici un job. Nu am senzaţia că am fost ţinut din milă, dar sînt perfect conştient că am încurcat de nenumărate ori bunul mers al lucrărilor, datorită inexperienţei, lipsei de calificare şi celor două mîini stîngi de intelectual. 

Cîştigul zilnic (plata ni se calcula la zi, iar banii îi primeam de două ori pe lună) poate părea mare, privit de pe piaţa muncii din România, dar trebuie ţinut seama că din aceşti bani trebuia să mîncăm, să plătim 75 de lire pe săptămînă la cazare, să ne acoperim costul biletelor de avion şi al echipamentului personal (căşti, mănuşi, pantaloni, bocanci). Această din urmă cheltuială nu-i mică, pentru că echipamentul este produs în Germania: 120 de lire costă pantalonii, 150 de lire bocancii (ambele articole au încorporate elemente de protecţie anti-drujbă, în caz de accident). Apropo de accident, cam toţi muncitorii pun deoparte o sumă destul de mare, pentru cazul în care „strică“ un utilaj de-al patronului, pe care trebuie să-l repare singuri – sau să plătească pentru reparaţie. Majoritatea utilajelor sînt vechi şi uzate, aşa că sus-pomenitul „caz“ se iveşte mai mereu. 

Nici eu şi nici coechipierii mei n-am trimis bani acasă, dat fiind că am rămas la muncă doar două luni, dar toţi muncitorii pe care i-am cunoscut trimit bani lunar sau trimestrial, de obicei prin Western Union. Există şi curse regulate de microbuze care ajung din Londra în toate colţurile României (adică la sate), iar cu aceste curse se trimit acasă o varietate stupefiantă de obiecte, despre care românii consideră că „nu se găsesc“ în ţară. Există şi situaţia penibil de frecventă cînd un muncitor vede în gunoi un obiect, îl recuperează şi îl trimite acasă prin acest sistem, pentru a fi reparat şi folosit. Cîteva exemple: mingi de fotbal dezumflate, cărucioare de copii stricate, încălţăminte, genţi de damă, genţi de voiaj, sticle goale de whisky „cu dop“ (?!), biciclete, cărucioare de supermarket, şepci inscripţionate, căni metalice, lanţuri antifurt. Tot prin acest sistem (care se numeşte „pe maşină“), muncitorilor li se trimit din ţară butoiaşe cu murături, garniţe cu carne în untură, pet-uri cu ţuică. 

Se prea poate să fie, dar eu n-am întîlnit „lupi singuratici“ la Londra. Fiecare a lăsat acasă o nevastă (sau două), un copil sau mai mulţi, minimum o iubită. Am cunoscut şi un om care n-avea în ţară decît un frate, căruia-i trimitea tot ce cîştiga: cu banii, fratele construia două case, una lîngă alta, urmînd ca

-ului, odată întors acasă şi instalat într-una dintre ele, să i se găsească o nevastă, de către soţia fratelui. Situaţia mi s-a părut exotică, dar se pare că aşa e tradiţia în zona respectivă (Vaslui), anume ca bărbatul să „aibă casă“ pentru a putea găsi o nevastă „bună“, dintr-un „neam bun“ (am citat exact cum mi s-a povestit). Mulţi dintre cei tineri (sub 25 de ani) au preferat altă formulă, în locul locuitului la gazdă: s-au asociat în grupuri de patru sau cinci, au închiriat singuri o casă, apoi şi-au adus iubitele din ţară şi le-au băgat în „aclimatizare“. E puţin probabil că aceştia se mai gîndesc, pe termen lung, la repatriere: după ce la Londra li se vor naşte primii copii, legăturile cu ţara vor slăbi treptat. Întocmai după proverbul rusesc: „Omul pleacă repede de la sat la oraş, dar de la oraş niciodată înapoi la sat“. Revenind la cei cu două neveste în România, e vorba de bărbaţii divorţaţi şi recăsătoriţi (care trimit bani şi „fostei“), sau de cei care-şi împart farmecele între nevastă şi amantă. Am fost surprins să întîlnesc atîţia Don Juani printre muncitorii din construcţii, dar faptele sînt fapte. 

Deşi se lăudau ca nişte copii de grădiniţă, foarte rar se îndurau românii noştri să apeleze la amorul plătit (e vorba de micile întreprinderi stradale care sînt saloane de cosmetică în timpul zilei şi îşi schimbă destinaţia după căderea nopţii). Poate şi tarifele să-i fi descurajat – distracţia costa cît plata a două zile de muncă grea pe şantier –, dar cred că bariera de limbă era principalul obstacol psihologic: neputînd comunica decît prin semne cu fetele, muncitorii erau lipsiţi de micul moment de grandomanie al „bărbatului care îşi permite să plătească“ şi care le-ar mai fi alinat frustrările adunate. 

Principalul izvor de frustrare era comportamentul britanicilor, deşi ei se purtau foarte corect, în esenţă. Dar cînd interlocutorul român nu înţelegea absolut nimic din ce i se spunea, britanicul îşi pierdea „coaja“ de civilizaţie şi-i spunea în faţă ce crede el despre esticii primitivi care vin la o ţară de-a gata, în loc să stea acasă şi să şi-o construiască pe-a lor. Din nefericire, a trebuit să aud şi să traduc în repetate rînduri acest

. Nu mi-a făcut plăcere.

Mă opresc aici cu „decupajele“, pentru că mi se termină spaţiul, dar nu înainte de a repeta ideea de la început (şi singura a articolului): au plecat din ţară foarte mulţi muncitori şi vor pleca încă şi mai mulţi. Cu excepţia (izbitoare) a domeniului IT, în România sînt job-uri puţine şi prost plătite; angajatorii nu pot mări salariile, dar se plîng din răsputeri că „nu găsesc oameni“ (?!). Eu nu pot să-i ajut. Sînt prea ocupat cu toţi cei care mă abordează pe Facebook („Mihai, învaţă-mă şi pe mine cum să plec la muncă afară!“). Nu sînt de acord cu „afară“

cum spun ruşii, unul dintre cele mai urîte şi umilitoare cuvinte din limba lor), dar îi învăţ. Cineva trebuie s-o facă şi pe formatorul de

!  

Caţavencii

Foto: wikimedia commons

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.