La acest început de an, mă urmăreşte o vorbă a lui C.S. Lewis: „Schimbarea nu e niciodată completă; schimbarea nu se termină niciodată.“ 2014 găseşte România obosită, epuizată, vulnerabilă, slăbită de schimbări care nu au schimbat nimic, deprimată de aşteptarea fără sfîrşit a schimbării care schimbă pînă la capăt. De fiecare dată, se joacă frenetic comedia schimbării şi, de fiecare dată, România dă şansă schimbării, ştiind din ce în ce mai bine că şansa, în fond, nu schimbă nimic.

Sigur că vremea curge în legea ei şi ceva important tot se schimbă, pînă la urmă. Nimic din ceea ce alcătuieşte diferenţa imensă dintre România din 1990 şi, România din 2014 nu ni se datorează direct. Ne-au schimbat fie vectori de influenţă exteriori ţării (faimoasa forţă transformatoare a UE, care se manifestă mai ales în perioadele de preaderare, sau tipul de atitudine în politica externă şi de securitate pe care ni l-a impus, amabil, statutul de aspirant şi apoi membru NATO, cu efecte directe în planul atitudinii şi politicilor interne ale statului), fie forţe supraomeneşti, cum sînt cele ale biologiei, care au făcut să dispară o generaţie şi să apară alta nu neapărat mai bună, dar mai modernizată. Partidele politice de la noi şi, implicit, oferta lor de oameni în cursele electorale (adică meniul uman strict, din care românul are de ales) sînt primenite de DNA şi de biologie, şi nu de vreo voinţă internă de schimbare.

Ca să-l parafrazez pe Raymond Aron, ţara mea joacă într-o psihodramă care eşuează, fatal, în farsă. Apoi, iar începe psihodrama care iar eşuează în altă farsă. Şi tot aşa... Jocul nesfîrşit de-a schimbarea care nu se mai produce este o formă de terapie, totuşi. O terapie jalnică, pînă la urmă, pentru că nu vindecă nimic, de fapt; este un joc care mizează pe forţa terapeutică a faimosului efect placebo. Şi nu e de mirare, pentru că agenţii schimbării de azi sînt aceiaşi care trebuiau schimbaţi ieri. Previzibil, rezultatul este acelaşi: o prelungire la infinit a unei istorii noroioase, nesigure, nefericite. Am impresia că România a ajuns un fel de comic ratat şi cabotin, care a obosit să pretindă că este mai mult decît este şi s-a plictisit de prea multe farse proaste în care s-a văzut pe sine jucînd. Cum îşi privesc românii ţara zi de zi (nu la ocazii tricolore)? Se uită la ea ca la spectacol. Unii rîd drăceşte, cu guri mari şi strîmbe ca în picturile lui Bosch, alţii pleacă ochii cu un amestec de ruşine şi dezesperare. Încurajată de cei dintîi, România îşi joacă spectacolul smintit. Mai ales la televizor. Ca români, ne simţim ataşaţi de ţară, în virtutea instinctului natural care ataşează pasărea de cuib şi cîinele de coteţ. Este, însă, caraghios efortul nostru de a găsi motive de mîndrie în prezentul românesc, în afara magnetismului natural tocmai pomenit. Aş spune că o condiţie esenţială de bun-simţ românesc este tocmai să te desolidarizezi complet de prezentul românesc. De altfel, este uşor de sesizat că lansajul patriotic de astăzi – cînd are loc – se referă exclusiv la tradiţii, la evenimente şi la oameni din trecut. Unii dintre noi, cei care vor să se mîndrească cu ceva românesc, se mîndresc de ceea a fost – cu cît mai vechi, cu atît mai onorabile motivele de mîndrie. Prezentul – vorba poetului – nu ni-i mare. Dimpotrivă!

În orice farsă există şi puţină ironie. Nu e vorba despre ironia pe care o joacă personajele farsei, ci de ironia cu care Istoria/ Dumnezeu priveşte tărăşenia. Aţi sesizat că în goarnele optimismului suflă cei mai cinici dintre noi. Strigătul optimist de încredere în viitor e un fel de chemare a cirezii spre abator. Chiar şi cei trişti sînt învăţaţi să strige că sînt optimişti. Vor şi ei schimbare şi cred, săracii, în ce le-a spus Poetul, că cuvintele (sic!) atrag realul. Cuvinte şchioape atrag realul şchiop, cuvintele fără suflet atrag un real fără suflet. Mă întreb dacă agăţarea de schimbare este, totuşi, o întreprindere inteligentă. Ai zice, la prima vedere, că este. Inteligenţii anticipează, ei ştiu că apa curge şi nu se pot scălda de două ori în aceleaşi ape, deşi se pot scălda de cîte ori poftesc, în acelaşi rîu. De fapt, cu cît sînt oamenii mai inteligenţi, cu atît pricep mai repede avantajele temperanţei. Inteligenţii spun despre ei, cu un clişeu, că sînt optimişti temperaţi. Optimişti cu surdină. Ai măcar avantajul că nu auzi cum glonţul optimist îţi sparge ţeasta. Inteligenţii trag, mereu, cu surdină.

Istoria se repetă, uzată şi abuzată, de fiecare dată la fel, dar în acest proces de repetare se pierd lucrurile scumpe, lucrurile cu vocaţie, lucrurile cu sens. Singurul lucru onest care mi se pare că poate fi făcut este te aşezi de partea celor care suferă istoria şi nu de partea celor care o fac. Dar cum ai putea face aşa ceva, cînd ţi se cere să fii angajat, să te plasezi, fidel pînă la orbire, într-una dintre taberele care se luptă între ele pentru a conduce schimbarea? 2014 este un an în care, iarăşi, se promite schimbarea. S-a promis şi în 2012, şi în 2011, şi în 2010... şi în 1990, şi în 1991, şi în 1992... Şi a venit, de fiecare dată – schimbarea a fost mereu votată, doar că, aşa cum zic, schimbarea nu e niciodată completă şi nici nu se termină vreodată.