Mama lui Immanuel Kant a născut nouă copii, din care doar patru au ajuns la maturitate. Mihai Eminescu a avut zece fraţi, dintre care trei au murit în copilărie. Citesc acum Memoriile Principelui Nicolae Şuţu, mare logofăt al Moldovei (Humanitas, 2013). Omul tot trece prin pomelnice cu rude şi apar expresii de gen: cutare a avut cinci copii, doi s-au prăpădit de prunci. Autorul însuşi aminteşte – memoriile sînt scrise tîrziu, cu detaşare –, în anul X mi s-a născut o fată, a murit nebotezată. În lumea veche, moartea unui copil era o banalitate.
 
E greu să ne imaginăm viaţa unei mame ca cele care au născut pe cel mai mare filozof al lumii şi pe cel mai mare poet al românilor. Mama lui Kant a trăit 40 de ani. A murit îngrijind o prietenă care suferea de o boală transmisibilă, acum tratabilă. Din cei 40 de ani, aproape şapte i-a petrecut fiind însărcinată. Dacă mai punem cîteva luni de lăuzie pentru fiecare copil şi scădem de aici copilăria şi adolescenţa scurtă, înseamnă că doamna Kant şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii fiind însărcinată, alăptînd sau jelind după un copil mort. Şi viaţa ei nu e o excepţie, aşa erau vremurile înainte ca medicina modernă să găsească leac pentru cele mai multe dintre bolile de care au murit fraţii lui Kant şi ai lui Eminescu. Aceste leacuri se numesc azi vaccinuri.
 
Pentru mine, a fi antivaccin e dovadă de iresponsabilitate. Dacă sînteţi din această sectă, atunci va trebui să suportaţi această opinie ca atare, pentru că nu voi dezbate, nici acum, nici pe viitor, subiectul în sine. Nu consider că a fi pro sau antivaccin e un subiect unde trebuie să avem două părţi la masa dialogului şi să le cîntărim argumentele. Dacă se întîmplă să fiţi din această sectă şi ţineţi să vă fiu simpatic în continuare, atunci vă rog politicos să verificaţi următoarele probleme care poate v-au dus în eroare: informaţiile sînt din surse credibile cu reputaţie ştiinţifică? (Google nu e una dintre ele, iar Google în română e contraindicat); sînteţi sigur că înţelegeţi logica statistică şi funcţionarea cauzalităţilor în mulţimi mari, înainte de a decide că vaccinurile cauzează diverse chestii?; sînteţi siguri că faceţi diferenţa între probleme punctuale posibile (proasta administrare în cazuri rare, deficienţe în distribuţia vaccinurilor) şi eficienţa vaccinului ca tehnică medicală în sine? Dacă aţi rezolvat aceste probleme şi încă sînteţi antivaccin, atunci, cu părere de rău, nu putem exclude totuşi prostia. Vlad Mixich are o întreagă serie de articole pe HotNews, unde explică cu exemple problemele care poate v-au dus în eroare, eu nu consider că trebuie să insist. 
 
Abordez problema vaccinurilor pentru că ministrul Sănătăţii a anunţat că lucrează la un proiect de lege. Mixich a atras atenţia asupra unei statistici oficiale care schimbă cu totul termenii dezbaterii (HotNews, 14 aprilie): „vaccinarea cu ROR (rujeola, oreion, rubeola) în România a scăzut pînă la sub 80% în unele zone din ţară în anul 2014. De pildă, în Bucureşti, rata vaccinării a fost în 2014 de 78,3% faţă de 97,4% în 2013. În ceea ce priveşte vaccinarea cu DTP (difterie, tetanos, pertusis), rata în capitală a fost de 75%, în timp ce în 2013 era de 95,9%. (…) Limita de siguranţă pentru menţinerea imunităţii de comunitate, cea care îi protejează atît pe copiii nevaccinaţi (sub 1 an) cît şi pe cei mai mari şi nevaccinaţi, este de cel puţin 80% din populaţie vaccinată.“
 
Reacţia naturală a unui om cu tendinţe liberale, ca mine, faţă de mişcarea antivaccin, e să spui: poate că sînt proşti, dar e decizia lor de oameni maturi şi vaccinaţi (iată o expresie pe care viitoarele generaţii nu o mai pot lua ca atare). Ce ironie, nu? Toţi aceşti adulţi au trăit să facă copii pentru că dictatura comunistă nu le-a întrebat părinţii dacă să-i vaccineze, pur şi simplu a făcut-o (deşi nu exista o lege privind obligativitatea, doar o practică). Dar această logică liberală nu se mai aplică pentru că există cifrele prezentate de Mixich. Libertatea fiecărui om de a alege în această chestiune funcţionează doar dacă foarte puţini aleg să nu vaccineze. Sau, ca să explic altfel, gîndiţi-vă la chestiunea asta din punctul de vedere al organismelor mici care provoacă aceste boli. Pentru ele, noi sîntem mediu de dezvoltare. Dacă se pot răspîndi liber de la un om la altul, atunci se dezvoltă. Dacă cei mai mulţi oameni pe care îi întîlnesc sînt imunizaţi, atunci nu se dezvoltă. Dacă procentul scade sub 80%, atunci cordonul sanitar a fost rupt. Caz în care copiii nevaccinaţi sînt în pericol – atît cei nevaccinaţi ca alegere a părinţilor, cît şi cei nevaccinaţi pentru că încă nu au vîrsta necesară administrării vaccinurilor. Ca să simplific, da, aţi citit bine: dacă aveţi un copil sub 1 an şi trăiţi în Bucureşti, el e în pericol pentru că alţii au ales să nu îşi vaccineze propriii lor copii. 
 
O politică publică e necesară pentru că a apărut o externalitate – motivul clasic pentru care teoria spune că statul trebuie să intervină: atunci cînd decizia luată de unii indivizi îi afectează pe alţii, neimplicaţi. Există şi opinia că statul ar trebui să intervină oricum în relaţia dintre părinte şi copilul nevaccinat, dacă nevaccinarea e o formă de abuz asupra copilului, atunci e datoria statului să intervină. Consider asta o temă bună de discutat, dar nu acesta e argumentul meu aici. Limita dintre cînd ştie statul şi cînd ştie părintele ce e mai bine pentru copil e una spinoasă. Iar un liberal ca mine tinde natural să ţină cu părintele. Deci nu relaţia părinte – copil e motivul pentru care consider necesară intervenţia statului acum, ci faptul că există copii vulnerabili indiferent de opţiunea părinţilor lor (copilul meu e unul dintre aceştia, admit o miză personală – cred, legitimă). 
 
O politică publică în domeniu poate merge în cîteva direcţii: informaţională, punitiv-administrativă şi punitiv-penală. Cred că o lege ar trebui să uzeze instrumente din toate cele trei zone. În ceea ce priveşte informaţia, nu cred că un mesaj clasic, la modul „vaccinaţi-vă copiii pentru că e bine pentru ei“ – poate avea impact. Cei din mişcarea antivaccin sînt oameni informaţi (poţi fi foarte informat şi greşit informat în acelaşi timp). În plus, mişcarea are un aer antisistem, aceşti oameni nu cred în medici, în stat, în autoritate. Ei ştiu mai bine, de pe Google, de la vedete stupide, cu tupeu şi cu spaţiu de emisie etc. Nu întîmplător, cea mai dezvoltată zonă din România – Bucureştiul – este prima care a rupt bariera de siguranţă. O campanie publică de informare ar trebui să echilibreze relaţia dintre antivaccinişti şi mediul lor social. O interacţiune tipică acum e următoarea: o antivaccinistă îşi copleşeşte prietena cu informaţii-bombă şi date de pe Google şi Facebook. Antivaccinista „ştie“, s-a documentat. Nu ajungi antivaccinist decît după un exerciţiu de autospălare pe creier, deci tinzi să fii genul de evanghelizat recent, îţi copleşeşti mediul cu bunătatea ta. Cînd dai de o antivaccinistă din asta, tu, ca om normal, eşti dezarmat. Intuiţia, experienţa şi bunul-simţ îţi spun că vaccinurile sînt OK, că au funcţionat în cazul părinţilor tăi, al tău, deci ar trebui să fie OK şi pentru copilul tău. Dar nu ştii de fapt ce conţin aceste vaccinuri, cum funcţionează, te bazezi pe un pact cu medicina. Nu eşti înarmat şi tinzi să zici: bine, o să mă interesez, chiar dacă e doar pentru a scăpa de gura antivaccinistei. În plus, antivacciniştii au un aer cool. De obicei, ei sînt şi ecologişti, implicaţi, vegetarieni, mănîncă organic. Mişcarea antivaccin speculează o atitudine tîmpă a omului modern faţă de natură. Pentru hipsterul de azi, natura e o chestie musai mişto şi tot ce a produs umanitatea e musai prost. Natura înseamnă sănătate, verde, organic, ursuleţi polari. Omul produce numai aditivi, E-uri, grăsimi saturate, chimicale şi schimbare climatică. Şi vaccinuri, evident. E o atitudine naiv-religioasă, care reia în cheie new age motivul biblic al căderii din paradis: Omul s-a desprins de natură, deci a căzut în păcatul E-urilor şi al vaccinurilor. Evident, fraţii morţi ai lui Kant mîncau al naibii de organic în Prusia dinainte de 1800, iar natura nu fusese încă pîngărită de industrializare. Poliomielita şi febra tifoidă sînt produse cît se poate de naturale, iar leacurile pentru ele sînt chimicale industriale. Nu militez pentru alimentaţie industrială, îmi plac şi mie roşiile şi curcanul de la mama mai mult decît cele din supermarket, dar totul ţine de o balanţă, natura nu trebuie să devină ideologie tîmpă. Dar oamenii reacţionează după percepţii sociale, oricît de stupide ar fi acestea, deci dacă tot ce e natural e bun şi tot ce e industrial e „cîh“, atunci vaccinurile cad de partea proastă a acestei percepţii. Relevanţa pentru o politică publică a acestei discuţii e următoarea: informarea nu trebuie să se adreseze antivacciniştilor, pentru că informaţie nouă din surse de autoritate nu înseamnă nimic pentru ei. Scopul unei campanii de informare ar trebui să trezească ceilalţi părinţi faţă de pericolul iminent al unei epidemii: „Dragă părinte, copilul tău se poate îmbolnăvi oricînd de poliomielită dacă se joacă cu copii nevaccinaţi. Eşti dispus să pariezi?“ Cu acest mesaj – care exprimă adevărul statistic – antivaccinismul trebuie luat din zona „organic-cool“ şi mutat în zona stigmei sociale, aşa cum merită. Nu trebuie să aşteptăm să moară copii pentru a-i trata pe antivaccinişti cum merită. 
 
În ceea ce priveşte metodele administrativ-punitive, cred că trebuie condiţionat accesul la creşe, grădiniţe şi şcoli (publice şi private) de existenţa vaccinării. Evident, apare problema constituţională a accesului la resursa publică: un părinte antivaccin plăteşte şi el taxe. De aceea, politica nu trebuie restrînsă doar la şcolile publice (cum e în SUA). Trebuie legată de ideea de protecţie a copilului încredinţat momentan unei şcoli autorizate de stat. Eu, ca părinte, las copilul la o creşă (la acea vîrstă e cel mai grav, înainte de primele vaccinuri) care e autorizată de stat, deci statul m-a asigurat că unitatea îmi protejează copilul. Lipsa vaccinului la alţi copii constituie un pericol, deci statul are o obligaţie să prevină această situaţie. Australia a luat măsura de a tăia alocaţiile pentru nevaccinaţi. Asta înseamnă pierderea a 11.000 de dolari pe an. Sînt tare curios dacă va avea vreun efect. Antivacciniştii tind să cîştige peste medie, iar cînd eşti parte din sectă intervine un mecanism de gîndire cvasireligios: trebuie să îmi salvez copilul de iad/vaccin, deci banii nu contează pentru mine. În România, sumele pe care statul le transferă părinţilor sînt mici, deci nu prea ar avea ce să taie (în mediile rurale sau dezavantajate, unde alocaţiile chiar contează, discuţia e alta). O alternativă pe care am auzit-o ar fi ca statul să nu suporte cheltuielile medicale ale copiilor nevaccinaţi, dar cred că ar fi o măsură prea dură să refuzi accesul celor mici la medicină pentru o decizie stupidă pe care o ia părintele (medicina privată nu acoperă în România toate serviciile). Însă se pot imagina măsuri prin care medicii de familie să fie cointeresaţi (dincolo de decontarea vaccinurilor în sine). 
 
Ajung, în fine, şi la latura penală. Cred că un părinte al cărui copil moare sau se îmbolnăveşte (Doamne-fereşte, de epidemie) e oricum bătut de Dumnezeu sau de mama-Gea suficient de mult. A interveni cu mijloace penale împotriva lui nu ar fi potrivit. În schimb, dacă mai are alţi copii sau vrea să mai facă, atunci se impune un control al statului, sub ameninţarea luării tutelei, dacă se continuă practica nevaccinării. Însă mijloace penale ar trebui folosite împotriva liderilor de opinie ai curentului. Cîtă vreme nu a izbucnit o epidemie, e greu de impus cenzura opiniilor personale (dar se pot cenzura staţiile TV – Ministerul Sănătăţii poate include modificarea Codului Audiovizualului pentru ca CNA să impună amenzi televiziunilor care dau timp de antenă argumentelor antivaccin, BBC şi-a modificat Codul Etic pentru a nu mai trata această sectă pe picior egal cu medicina ştiinţifică). Însă şefii sectei trebuie să răspundă penal în caz de epidemie – e absurd ca moartea să poată fi prevenită şi să nu se întîmple asta pentru că unii îşi exercită dreptul la opinie. E interpretabil dacă procurorii ar putea-o acuza acum pe Olivia Steer, de pildă, de omor din culpă în cazul unei epidemii. Legea poate modifica Codul Penal pentru a impune un caz special de necesitate publică în cazul epidemiilor ce pot fi prevenite (care e altă speţă decît epidemiile unde nu există tratament sau vaccin). În mod similar, un părinte al cărui copil a murit sau a rămas schilodit de poliomielită sau o altă boală ce poate fi prevenită prin vaccin ar trebui să poate cere despăgubiri civile celor care au propagat mesajele antivaccin. 
 
Evident, dacă legea nu apare repede şi nu e eficientă, ministrul Sănătăţii şi prim-ministrul trebuie să răspundă politic cu demisie în caz de epidemie, pentru că au stat cu fundul pe statistici şi se mişcă doar de gura colegilor de la HotNews.