Era în luna mai, cred, cînd am fost înştiinţat, prin poştă, că fusesem promovat la rang de profesor la Albert Einstein College of Medicine în New York. Mi-am pus o pereche veche de bluejeans, un tricou negru şi haina ponosită de piele pe care o cumpărasem la Istanbul cu decenii în urmă şi am luat trenul suburban către orăşelul în care locuia iubita din acel an. I-am spus la uşă; şi-a încreţit fruntea şi m-a întrebat: Nu erai deja? Apoi n-am mai vorbit despre asta. Nu eram; fusesem asistent la State University of New York şi asociat la University of Connecticut. Dar nimănui nu părea să-i pese, iar procesul de trecere dintre aceste trepte nu lăsase nici el urme; un formular, un curriculum vitae adus la zi şi apoi multe luni pînă la aflarea deciziei. 

Un lucru e clar: nu auzisem niciodată despre reviste ISI şi factorul lor de impact. Nici pînă cînd am devenit profesor şi nici mai tîrziu, între 2004-2007, cînd am făcut parte din comitetul care hotăra promovările la Einstein. Ne întîlneam la început de an universitar, 36 sau 40 de oameni trecuţi prin multe. Fiecare dintre noi primea dosarul unei cereri de promovare şi numele unui coleg dintre profesorii facultăţii, pentru ca împreună să stabilim, în următoarele şase luni, dacă persoana era cunoscută pe plan naţional, în California, să zicem, sau în Texas, de personalităţile domeniului în care lucra candidatul. Evaluarea publicaţiilor şi documentarea suportului financiar primit din afara Universităţii aveau o importanţă secundară. Cînd eram gata, spuneam ce era de spus comitetului, apoi urma o discuţie şi un vot de la care erau excluşi colegii de catedră ai candidatului. Asta era tot. A fost promovat, la recomandarea perechii din care făceam parte, un om cu 8 lucrări care era adorat ca lector de către membrii prestigioasei societăţi internaţionale pentru care trudise 20 de ani şi a fost respins un chirurg cu 65 de articole publicate care nu era cunoscut de nimeni dintre cei care contau în specialitatea lui. L-am considerat promovabil şi pe un urolog care publicase o jumătate de duzină de articole şi cîteva capitole în monografii, pentru că „crescuse“ generaţii de specialişti în programul de rezidenţă pe care-l conducea şi care era apreciat ca unul dintre cele mai bune din America de Nord. Iar faptul că un internist evalua un fiziolog sau un chirurg nu era considerat o problemă. În fond, trebuia doar să înţeleg care era obiectul de studiu sau de activitate didactică şi să aflu, de la experţi, dacă rezultatele obţinute schimbaseră felul în care erau interpretate fenomene biologice sau se practica medicina. 

În alte părţi, inclusiv în România, sistemul e diferit şi se bazează pe valoarea revistelor în care sînt publicate cercetările candidaţilor şi pe ecoul pe care îl au aceste publicaţii. Primul test este includerea revistei pe lista creată de Institute for Scientific Information (ISI), divizia de scientometrie a Thompson Reuters Corporation. Apoi se ia în consideraţie factorul de impact al revistei, care rezultă grosso modo din numărul citărilor articolelor revistei împărţit la numărul de articole publicate în ea. Ecoul publicaţiei se măsoară prin numărul de citări în reviste cotate ISI. Felul în care sînt folosiţi aceşti indicatori în România poate fi exemplificat printr-un extras din regulamentul de promovare al Institutului Naţional pentru Fizica Materialelor care specifică că „Activitatea ştiinţifică se evaluează pe baza publicaţiilor în reviste cu referenţi incluse în sistemul ISI“ şi că „baremul minim“ pentru promovare ca cercetător ştiinţific gradul I sînt 10 asemenea lucrări. Nu este deloc clar de ce 10 şi nu 15 sau 5 articole. Sistemul mi se pare absurd, pentru că acordă valoare unor măsurători care sînt influenţate de domeniul de activitate, tema articolului şi natura concluziilor. Se ştie, bunăoară, că referatele generale şi metaanalizele sînt mult mai des citate (din lenevie, căci altfel ar trebui să citim/cităm mai mult) decît lucrările care prezintă cercetări originale. Iar ecoul poate fi manipulat prin autocitare, dragostea de sine despre care ne spunea bardul din Stratford-upon-Avon în sonetul LXII. În plus, stadiul bibliografic al oricărei cercetări este efectuat astăzi pe Internet, nu la bibliotecă, prin folosirea cuvintelor-cheie, şi nu a numelui revistelor. 

În cazuri-limită, se poate ajunge la situaţii în care numărul publicaţiilor şi al citărilor din sistemul ISI nu reflectă valoarea cercetării. Să examinăm, ca exemplu, prin prisma scientometrică, valoarea a ceea ce este considerată, la posturile de televiziune, performanţa ştiinţifică de vîrf din România ultimului deceniu – descoperirea telocitelor. Identificate în 2005, telocitele cardiace şi un presupus potenţial al lor de a „regenera“ inima după infarctul de miocard au fost popularizate intens, începînd din 2009, de către academicianul Laurenţiu Mircea Popescu, director general al Institutului Naţional de Patologie şi Cercetări Biomedicale „Victor Babeş“ din Bucureşti şi editor-şef (fondator) al revistei Journal of Cellular and Molecular Medicine (JCMM). Vom menţiona acum că existenţa JCMM pare să fi fost importantă şi pentru producţia ştiinţifică a academicianului Popescu. Din anul 2000 pînă astăzi, academicianul Popescu a produs 75 de publicaţii, sau 6,5 articole/an. Remarcăm însă că 52 din cele 75 (69,3%) de articole apărute din 2000 au fost publicate în JCCM. 

După cîte ştiu, articolul care anunţă descoperirea telocitelor miocardice (Hinescu ME, Popescu LM. „Interstitial Cajal-like cells (ICLC) in human atrial myocardium“, JCMM 2005; 9: 972-975) a apărut în 2005. În articol este prezentată dovada vizuală a unui nou tip de celule interstiţiale mici, care au cîte două-trei extensiuni moniliforme lungi care intră în contact cu celulele musculare, capilarele şi celulele ţesutului conjunctiv. Detalii ultrastructurale şi imunochimice au fost publicate un an mai tîrziu într-un articol în care se indică posibilitatea că aceste celule contribuie, printre altele, la tulburările ritmului inimii. Imediat după aceea este publicat un articol în care autorii se declară atraşi de ideea că aceste celule ar putea participa la regenerarea cardiacă (Popescu LM et al., „Insights into the interstitium of ventricular myocardium: interstitial Cajal-like cells“, JCMM 2006; 10: 429-458). Rolul telocitelor în regenerarea propriu-zisă nu a fost însă niciodată demonstrat. 

Din Google Scholar, o bază de date gratuită care publică numărul de citări ale fiecărei publicaţii ştiinţifice, se poate afla uşor că există 32 de articole care au menţionat, în ultimii şase ani, lucrarea în care cercetătorii Hinescu şi Popescu au descris prezenţa telocitelor din inimă. Vom observa mai întîi că 22 din cele 32 de articole au fost publicate în JCMM. 19 articole (59,4%) sînt autocitări. Dintre celelalte, doar trei sînt în articole care au fost publicate altundeva decît în JCMM de către cercetători care nu au colaborat cu echipa de la Institutul „Victor Babeş“. Prima citare de acest fel (Sanders KM, Ward SM, „Interstitial cells of Cajal: a new perspective on smooth muscle function“, J Physiol 2006; 576:721-726) este formulată astfel: “...there have also been morphological description of cells, referred to as interstitial cells of Cajal, in locations other than smooth muscle tissues“. A doua citare este la fel de neutră (Barth M et al., „Cordial connections: molecular ensembles and structures of adhering junctions connecting interstitial cells of cardiac valves in situ and in cell culture“, Cell Tissue Res 2009; 337:63-77: „Cells with similar long processes not only occur under cell culture conditions but also in situ“. A treia se află într-un referat general (Aguilar HN, Mitchell BF, „Physiological pathways and molecular mechanism regulating uterine contractility“, Hum Reprod Update 2010; 16:725-744) despre contractilitatea uterului. Nothing to write home about.

Analiza bibliografiei ultimelor 3 articole publicate de Laurenţiu Popescu în ultimele 3 numere din JCMM indică din nou un număr substanţial de autocitări şi faptul că majoritatea lucrărilor autocitate au fost publicate în JCMM: în numărul din aprilie 2011, cu 42 de referinţe bibliografice, dintre care 22 sînt autocitări, iar 15 din acestea din urmă au fost publicate în JCMM; în numărul din mai a fost publicat un articol al academicianului Popescu cu 26 de referinţe bibliografice care includ 10 autocitări, dintre care 7 au fost publicate în JCMM; în sfîrşit, articolul publicat în numărul din iunie are 76 de referinţe bibliografice care cuprind 15 autocitări dintre care 10 publicate în JCMM. Cum în aceste trei luni JCMM a publicat 55 de articole, rezultă că cele 32 de autocitări au contribuit cu 0,58 la factorul de impact al revistei pentru această perioadă. Media autocitărilor academicianului Popescu în aceste 3 numere ale revistei este de 32,7%. Comparativ, aceste autocitări au o frecvenţă substanţial mai mare decît cea înregistrată în reviste medicale de prestigiu, cum ar fi New England Journal of Medicine (11,7%), Lancet (12,2%) si Cell (15,7%). 

Un bărbat cunoscut multora dintre cetăţenii României tranziţiei, Constantin Bălăceanu-Stolnici, a reuşit să adulmece, în povestea telocitelor academicianului Popescu, „un uşor parfum de Nobel“. Departe de mine gîndul de a contesta precizia olfactivă a unui om cu atîtea calităţi. Îmi este teamă însă că acest subtil miros a rămas în capcana ISI de care trebuie cumva să scăpăm dacă vrem ca rezultatele cercetării din România să treacă graniţa dintre celebritatea autohtonă şi lumea competiţiei dure care caracterizează ştiinţa „mare“. Pînă atunci, nu pot decît să sper că în ce priveşte promovarea universitară vom începe, sau continua, să ne întrebăm nu cît s-a publicat şi cine a citat, ci cum s-a schimbat, în bine, ce ştim sau ce ni se întîmplă.

Peter Manu este profesor la Albert Einstein College of Medicine din New York. A publicat rezultatele cercetărilor sale în Annals of Internal Medicine, Archives of Internal Medicine, American Journal of Medicine, Journal of the American Medical Association şi a contribuit la tratatul Cecil’s Textbook of Medicine (2007). În România a publicat, împreună cu Horia Bozdoghină, volumul Polemica Paulescu: ştiinţă, politică, memorie (Editura Curtea Veche, 2010).