Bucureşti. Arhipelag

Publicat în Dilema Veche nr. 617 din 10-16 decembrie 2015
Cum explici România unui refugiat jpeg

Un amic observa recent că nici o iniţiativă de media destinată exclusiv Bucureştiului nu a reuşit vreodată să prindă rădăcini. Cele care supravieţuiesc, totuşi, sînt mai degrabă minore, iar amprenta lor în spaţiul public e neglijabilă (audienţă, relevanţă etc.). Asta nu pentru că n-a văzut nimeni oportunitatea sau pentru că o nişă relevantă a fost voit ignorată, ci pentru că bucureştenii au o raportare absolut curioasă la statutul lor de membri ai comunităţii locale. Un soi de pragmatism cinic gata oricînd să îşi nege identitatea. Sau să o ignore.

A fi bucureştean, pentru clasa productivă şi mobilă a oraşului, e o stare tranzitorie. Fie vei sta cu privirile întoarse spre provincia unde ai rădăcinile, fie visezi să pleci de tot în alte metropole sau măcar să te muţi undeva în afara oraşului şi să iei contact cu străzile, cartierele şi viaţa urbană doar pe baze contractual-utilitariste. Bucureştiul e oraşul în care are sediul firma la care lucrezi, e oraşul unde oferta culturală e cea mai mare, unde găseşti magazinele de care ai nevoie. E locul în care se ţin întîlnirile, e locul în care se iau deciziile, e locul în care se organizează cinele. Dar arareori e acasă.

E sediul centralismului românesc şi e tolerat ca atare pentru că e mult prea mare pentru a mai fi abandonat. E uriaşul care nu poate fi ignorat, dar căruia nimeni nu îi mai caută sufletul. Dimensiunile lui şi nervii noştri sînt suficiente ca trăsături pentru mai toată lumea. Nimeni nu e cu adevărat atent la el (minus neplăcerile provocate de trafic şi/sau de ordin administrativ) pentru a-i mai căuta o identitate pozitivă. E sufrageria României, cînd mai toată populaţia lui ar vrea să fumeze în bucătărie sau să îşi bea ceaiul pe terasă.

Majoritatea locuitorilor săi sînt la prima sau a doua generaţie. Nu am cifrele la dispoziţie, dar pot să îmi închipui că bucureştenii de generaţia a treia sau chiar mai vechi pot fi adunaţi într-un cartier. Ar fi un cartier mare, ca Balta Albă, dar, după ce îi trasezi graniţele şi îi numeri locuitorii, obţii cel mult un Cluj. Adică – fără să diminuez în vreun fel meritele şi relevanţa Clujului – puţin. Pur şi simplu, ordinul de mărime e diferit.

Fără dezastrul produs de instaurarea comunismului, cînd bucureştenii – prea bogaţi, prea reacţionari, prea nedemni de încredere – au fost ţinte privilegiate ale primelor guverne de inspiraţie sovietică, poate altfel ar fi arătat peisajul uman al oraşului. Dar asta nu e ceva ce mai poate fi recuperat. Rămîn memoria şi poveştile. Bucureştiul incluziv nu există. Nici vorbă de Bucureşti-comunitate. Dar – şi aici aş vrea să părăsesc tonul pesimist – există un Bucureşti al comunităţilor.

Multe, foarte multe. Un in­ventar sumar ar scoate în e­vi­den­ţă ne­­n­u­­mă­­ra­te ast­fel de gru­puri de oa­meni cu in­te­­­­r­­­e­­se co­­mu­ne, cu pa­si­uni co­mu­ne sau, de ce nu, cu ne­ca­zuri co­mu­ne. E­xis­­­tă un Bu­cu­reşti al pa­sio­na­ţilor de ar­hi­­tec­­tură, u­nul al creş­ti­ni­lor, al­tul al co­lec­­ţi­o­narilor de tim­bre, u­nul al co­mu­ni­tă­ţii gay, un Bucureşti al universitarilor, al amatorilor de petreceri, al militanţilor pen­tru infrastructură, al culturii alternative şi al culturii oficiale, al graffer-ilor şi al pictorilor sobri, al vîrstnicilor şi al copii­lor, al securiştilor şi al feministelor, al crîşme­lor mici şi al restaurantelor-hală, al pa­tri­o­tis­mu­lui semiautoironic de cartier şi al ma­ne­le­lor, al militanţilor pentru cauze mici şi al ecologiştilor. Enumerarea asta poate continua multă vreme. Mii de oraşe mici într-unul mai mare.

Există, de asemenea, şi un Bucureşti al solidarităţii, un Bucureşti al oamenilor buni, dacă vreţi. Un oraş mic în interiorul oraşului mare, populat de empatie inteligentă şi însufleţit de activism civic. Există şi aşa ceva, şi am văzut în toamna asta dovezile incontestabile ale existenţei lui.

Particularitatea tuturor acestor comunităţi este similară cu aceea a asociaţiilor de locatari. Întotdeauna privesc spre înăuntru. Există un fel de refuz prudent de a accepta poza mai mare. De a observa că o scară de bloc curată pe o stradă mizerabilă nu ajută pe nimeni.

Aproape niciodată aceste grupuri de oameni nu îşi extind vocea dincolo de interesul direct. Nu acceptă faptul că fac parte din simfonia metropolei. Le-aş numi comunităţi-insulă a căror agregare este întotdeauna opozabilă unei majorităţi adverse sau nepăsătoare. Un soi de egoism ieşit din prudenţă şi incapacitate de conştientizare a faptului că binele particular este, indiferent de ideologiii sau experienţe private, dependent de binele comun.

Şi nicăieri nu se văd lucrurile astea mai bine decît în perioadele electorale. În fapt, politicienii care îşi dispută administraţia oraşului sînt singurii care vorbesc despre Bucureşti ca despre un întreg. Şi o fac necredibil, cabotin şi ipocrit. Şi totuşi cîştigă simulacrul de competiţie electorală pentru că nu e nimeni care să încerce să scuture demagogia tezistă şi plicticoasă a discursului din politica locală.

Gîndiţi-vă repede la numele a trei oameni din Consiliul Local al unui sector din Bucureşti. Apoi la trei oameni din Consiliul General. Îi puteţi numi? Aveţi idee ce fac acolo? Cum iau deciziile pe bugetele de sute de milioane de euro ale oraşului? Ce îi mînă în luptă? Cine sînt oamenii ăştia?

Apoi amintiţi-vă că oraşul are o populaţie egală cu a Sloveniei. Are cineva senzaţia că e guvernat măcar pe jumătate la fel de bine ca Slovenia? Probabil, nu. Fie şi numai dacă numărăm primarii bucureşteni dispăruţi prin tribunale şi aresturi.

Ceea ce încerc să spun e că primul pas spre sufletul marelui oraş e politizarea. Da, ştiu, cuvîntul ăsta are o reputaţie proastă. Însă cîtă vreme discursul politic e ţinut în sfera aseptic-inutilă a politicienilor de carieră, cîtă vreme politica rămîne ceva nefrecventabil şi neplăcut, comunităţile-insulă vor pluti fiecare în oceanul ei şi vor acumula frustrări.

E politică şi în baruri, şi în arhitectură, şi în parcuri sau pe trotuare. Şi aici e o discuţie lungă, dar cred că tragedia de la Colectiv a pus cîteva întrebări pe masă. A fost prea puţin remarcat detaliul că arestarea primarului general nu a produs cine ştie ce urmări semnificative în termeni de politică locală.

Partidele nu au tras concluzii, iar numele vehiculate pentru alegerile de peste şase luni sînt cam în aceeaşi notă a vechilor primari. Pentru că presiunea pe partide este, de fapt, prea mică. Partidele noi, atîtea cîte ori fi, sînt mici şi slabe, iar cele vechi – imobile şi nestimulate în direcţia reformării criteriilor de selecţie. Ca să se întîmple o schimbare semnificativă e nevoie de politizare. E nevoie ca insulele să devină un arhipelag. Federaţie de interese complementare. Altminteri, sufocantul oraş va deveni tot mai greu de tolerat şi, în cel mai bun caz, va rămîne doar locul în care au loc tranzacţiile şi niciodată locul pe care să îl numim acasă.

Amicul care observa faptul că nu există media locale semnificative mai are o expresie: „Bucureştiul e totuşi un oraş. Poate singurul“. Niciodată nu am ştiut ce să îi răspund la asta. Dar, dacă are dreptate, urgenţa e cu atît mai mare.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.