● Mă întorc seara tîrziu acasă, după încă o zi lungă la birou, prin Gara de Nord. Într-un colţ al gării, un televizor dat foarte tare, pe Realitatea TV, care transmite direct din Piaţa Universităţii, cu intervenţii ale demonstranţilor. Oameni strînşi la mese se uită cu interes. Gara e aproape pustie, colţul cu televizorul – plin de oameni. Beau vin fiert ieftin şi discută. Ceferişti, călători, poliţişti, aurolaci beau vin, fumează ilegal scrumînd în cutii de bere tăiate la jumătate şi discută politică. Îmi iau un vin, e cu adevărat oribil. Stau în picioare – „la varice“ se zicea pe vremuri –, la o masă cu un poliţist şi un homeless. Discutăm politică. Gata, s-a terminat cu ăştia, zice poliţistul. Îhî, confirmă celălalt şi îmi cere o ţigară. Tatulici dezbate cu invitaţii situaţia din ţară. Se dă legătura în piaţă – demisia, demisia strigă omul străzii de lîngă mine, parcă trezit din somn. Taci, bă, să auzim, i se spune de la masa vecină. Aşa frenezie politică nu am văzut de mult, ăsta e cel mai bun lucru din aceste zile: politica s-a întors la popor. Poate că nu ne place ce zice poporul, poate înjură prea mult, dar politica s-a întors. Plec cu regret, omul străzii se uită cu jind la vinul meu, paharul doar pe jumătate băut. I-l donez. Parcă ne leagă ceva acum – politica. A doua zi, tot seara, acelaşi traseu. Mă gîndesc, în autobuz, că ar mai merge un vin. Ajuns la colţ, dezamăgire: locul e gol, absolut nimeni, televizorul este dat pe un canal de muzică. Cineva de la magazinul cu vin e idiot. Mi se pare un rateu crunt al sistemului capitalist, piaţa liberă a eşuat, locul e gol.

● Nu înţeleg de unde atîta şoc legat de proteste. Nişte oameni manifestează paşnic împotriva a ceva. E foarte bine. Că eşti de acord cu ei sau nu tot e bine. Oamenii care manifestează violent au fost apoi fugăriţi de forţele de ordine. A doua zi, jandarmii au învăţat lecţia şi s-au băgat de la început printre manifestanţi, ca să prevină. Se vede că au fost şcoliţi cu ultimele metode din Vest. Revin la manifestaţiile paşnice: care e şocul? Cît am stat la Londra, se manifesta săptămînal pentru diverse chestii. Şi nu sute, ci zeci de mii de oameni. Anti-război din Irak, astea erau cele mai mari. Anti-ministrul cutărică. Asta e normalitate. Şi ar trebui să fie şi pentru noi. De-asta nu înţeleg şocul.

● Tratăm manifestaţia politică de parcă ar fi o boală venerică: sîntem şocaţi că ni se întîmplă şi nouă şi prima grijă e să aflăm vinovatul. Ambele tabere au dus căutări isterice pentru a găsi vinovaţii. Pentru putere şi televiziunile ei era important să demonstreze cum a orchestrat opoziţia manifestaţiile. Sau că era vorba numai de huligani din galeriile de fotbal. Pentru televiziunile anti-Băsescu era important să demonstreze cum puterea i-a plătit pe cei violenţi pentru a-i compromite pe cei paşnici. O teorie complicată în care jandarmii şi ăia de le aruncau pietre în cap lucrau în tandem, ca să iasă imagini violente pentru televizor. Imagini violente transmise obsesiv de aceleaşi televiziuni care căutau să demonstreze că de fapt sînt parte dintr-o manipulare teribilă. Ce-ar fi însă dacă explicaţia ar fi mai simplă. Şi partidele din opoziţie au dreptul de a manifesta, şi suporterii de fotbal, iar cei violenţi erau violenţi de capul lor. Iar cei paşnici au pur şi simplu nemulţumiri exprimate public şi în grup. Vai, ce explicaţie simplistă! Nu se poate aşa ceva, lasă că ştim noi mai bine. Cînd pleci de la premisa că manifestarea politică în stradă este o anomalie, o absurditate venerică, atunci paranoia nu mai are limite.

● Nu înţeleg nici îmbulzeala spre a avea opinii. Fiecare ştie care este de fapt „realitatea“ şi se grăbeşte să ţi-o explice. Se comit gafe incredibile, oamenii se autocompromit cu sîrg. Ar trebui făcută o regulă – textele scrise pe subiecte fierbinţi trebuie lăsate o noapte la macerat şi dacă şi a doua zi dimineaţa mai eşti mulţumit de el, atunci îl publici. Aşa mi-a spus Magdalena Boiangiu odată, cînd am venit cu un text nervos la redacţie, unde foloseam multe cuvinte aiurea: ia mai citeşte-l tu mîine dimineaţă! A fost cea mai binevenită cenzură care mi s-a aplicat vreodată. Remus Cernea, care îşi îndeamnă cititorii de pe VoxPublica să comenteze civilizat, zice că aşa cum nu se negociază cu teroriştii, nu se poate negocia nici cu dictatorul Băsescu. Serios? Cu teroriştii? Daniel Barbu îşi dă jos haina academică şi face teorii conspiraţioniste cu jandarmii şi violenţii care se bat de faţadă. Cred că multă lume a scris în aceste zile texte de care se vor ruşina mai încolo. Asta este prezumţia mea optimistă că mai există ruşine.

● Teodor Baconschi scrie pe blogul fundaţiei sale şi promovează un text în care vorbeşte despre mahala. Textul este circulat mai ales pe la ONG-uri, aflate în baza de date. După două zile, primeşte sarcină de la partid să deschidă un dialog structurat cu ONG-urile. Surpriză! Mulţi oameni se simţiseră jigniţi şi refuză orice dialog. Mari şi lungi discuţii între ONG-işti, cei mai mulţi au decis să semneze un comunicat care şi el foloseşte cuvinte dure şi refuză dialogul. Ardem punţile cu o voioşie nemaipomenită. Baconschi a explicat ulterior că s-a referit doar la cei violenţi. Dar de unde nevoia iniţială de a sări cu etichete, de a avea o opinie nesolicitată? Ca să nu mai zic de senatorul Urban, care a vorbit despre „viermi“. Sau un alt pedelist – despre „ciumpalaci“. Astea au devenit repede cuvinte de mîndrie, cum era „golan“ pe vremuri. Puterea nu învaţă niciodată că invectivele devin renume.

● Aşa am aflat şi eu că mulţi dintre colegii din ONG-uri fuseseră în piaţă. Oameni pe care îi respect, ştiu ce fac, ştiu ce gîndesc şi, chiar dacă nu sînt de acord cu ei de multe ori, ştiu că reprezintă o Românie mai bună. Partea asta a pieţei nu am prea văzut-o la televizor şi în ziare.

● Doctorul Arafat s-a întors la minister. Nu îmi iese din cap dialogul de la televizor cu Traian Băsescu. Mă rog, un fel de dialog. Secvenţa în care preşedintele îl întreabă cu ce contribuie el la dezbatere. Arafat dă să răspundă. Şi preşedintele i-o taie scurt. Acum vorbesc eu, dvs. vorbiţi după aia. Asta e o tehnică pe care o ştiu din cartier: ia, zi, bă, tu eşti şmecher? Zi, mă! Dai să răspunzi. Bă, tu vorbeşti cînd vorbesc eu, mă?! A, deci eşti şmecher! Îl întrebi pe om ceva şi apoi te dai jignit că vrea să răspundă. De la asta s-a trecut la un telefon al lui Băsescu ca să-l întoarcă la minister. Pentru psihologia lui Băsescu, asta arată frică, derută. M-a întrebat odată un expert dacă România îşi va schimba poziţia pe o anumită chestiune europeană, o chestiune pe care preşedintele însuşi exprimase un punct de vedere răspicat. I-am răspuns că nu există nici o şansă cît e Băsescu preşedinte. A părut foarte uimit de răspunsul categoric. Dar e ilogic, îmi zice. Da, este. Dar eu nu ştiu nici un caz în care Băsescu să-şi fi schimbat o opinie deja exprimată public. Pur şi simplu omul manifestă o încăpăţînare obsesivă. Totul e orgoliu la el, cred că e principalul său defect. Deci, cele două găluşti înghiţite acum – retragerea Legii sănătăţii şi rechemarea lui Arafat – trebuie să fi durut. Asta nu i-a împiedicat pe mulţi dintre cei care îl adulau pe medic să-l considere trădător. Omul a făcut exact ce a spus: motivul pentru care a demisionat nu mai exista. Cum spuneam şi săptămîna trecută: el avea argumentre strict pragmatice de critică a legii. Sorin Ioniţă mi-a reamintit un episod ciudat văzut retrospectiv: cînd au fost desfiinţate unele spitale, Arafat a fost singurul oficial care a ieşit public să apere decizia aia, a dovedit curaj, deşi nu îl privea direct, nu ţinea de urgenţă, dar omu’ se simţea obligat, credea în soluţia respectivă.