La un an după declanşarea războiului din Irak, disputele privind legitimitatea lui continuă cu aceeaşi intensitate, fără să aducă lămuriri sau puncte de vedere noi. Cele două fronturi aflate în conflict n-au făcut decît să-şi consolideze poziţiile: lumea „civilizată“ (euro-atlantică) a bătut în cuie echivalenţa dintre islam şi terorism, iar lumea islamică şi-a reafirmat statutul de victimă (neînţeleasă şi nedreptăţită) a unui agresor străin. Cei dintîi ripostează pentru a se apăra, ceilalţi atacă pentru a se răzbuna. Dincolo de această schemă maniheistă, se află însă realităţi mai subtile. Există deja o dezbatere intraeuropeană despre destinul viitor al convieţuirii cu islamul, după cum există şi o dezbatere intraislamică despre criza „modelului“ propriu.

Despre aceasta din urmă ştim foarte puţin, ceea ce sporeşte opacitatea „occidentală“ faţă de problematica musulmană în ansamblul şi în detaliul ei. Informaţia e, totuşi, la îndemînă. Într-un volum apărut la sfîrşitul anilor ’801, elita scriitorimii arabe din Iordania, Liban, Algeria, Egipt, Tunisia, Irak, Sudan, Palestina, Siria şi Maroc răspunde unei serii de întrebări, dintre care una ne interesează în mod deosebit: „Care este astăzi principalul duşman al islamului?“ Inevitabil, cîteva răspunsuri sînt strict ideologice. Marxizanţii demască imperialismul (mai ales cel american), colonialismul apusean în genere, sionismul sau „societăţile multinaţionale“. În replică, dreapta tradiţională dă vina pe comunism, pe modernizarea fără discernămînt şi pe secularizare. Analişti ceva mai neutri invocă înapoierea, fanatismul, regimurile dictatoriale, conservatorismul rigid, resentimentul, ignoranţa, contextul internaţional. Se vorbeşte şi despre politicieni, care folosesc în mod ipocrit islamul pentru a rămîne la putere, sau despre „ghinionul“ de a depozita resurse naturale rîvnite de prea mulţi. Arabii – spune un prozator din delta Nilului – au primit două mesaje istorice: unul este Coranul, venit din cer, iar celălalt este petrolul, venit de sub pămînt, de la Diavol. Un alt duşman redutabil al islamului este – în viziunea scriitorilor arabi – înţelegerea lui greşită, interpretarea lui vicioasă în ţările nonmusulmane. Nu e de mirare, de altfel – declară un romancier sudanez – că jihad-ul, prost aplicat de unele comunităţi arabe, sfîrşeşte prin a fi prost înţeles în Europa.

Majoritatea autorilor intervievaţi sînt însă de părere că principalul duşman al islamului este islamul însuşi. Refuzul istoriei, al evoluţiei globale, transformarea clerului într-o castă autoritară, spiritul reacţionar, obtuzitatea celor care practică ritualul fără să-l priceapă şi necinstea celor care predică mesajul Profetului fără să creadă cu adevărat în el, epuizarea resurselor interioare de regenerare, utilizarea manipulatorie a religiei de către conducători – iată, în rezumat, „pietrele de poticnire“ pe care intelectualitatea arabă le identifică în însăşi fiziologia lumii ei.

Un scurt comentariu e de rigoare. Mai întîi, trebuie să luăm notă cu seriozitate de faptul că reflecţia lucidă, percepţia de sine necomplezentă nu sînt străine spaţiului islamic. Ţările arabe n-au nevoie de luminile noastre, ci, mai curînd, de încrederea şi de răbdarea noastră simpatetică. O a doua observaţie ar fi aceea că islamul se află dinaintea unei provocări fără precedent. El trebuie să-şi reafirme identitatea, la egală distanţă de izolarea integristă şi de abandonul propriilor tradiţii. Islamul trebuie să se arate lumii în adevărul lui, a cărui rigoare n-are nimic de a face cu isteria revendicativă şi cu ideologia morţii. Calea de urmat ar fi o reaşezare armonioasă în familia religiilor Cărţii, o radicală, înnoitoare, schimbare la faţă. Coranul constituie, în această privinţă, o încurajare mereu actuală: „Dumnezeu nu schimbă nimic în destinul unui popor, înainte ca poporul însuşi să schimbe ceva înlăuntrul său“ (Sura 13, „Tunetul“, versetul 11). În sfîrşit, o a treia observaţie ne priveşte direct. Există şi în spaţiul ortodox pietre de poticnire care seamănă surprinzător de mult cu cele inventariate mai sus à propos de spaţiul islamic. Ignoranţa, resentimentele, politicianismul, complexele de tot soiul, religiozitatea deviată şi manevrată autohtonist, fudulia retardatară, pendularea confuză între „moştenirea“ comunistă şi „colonialismul“ european, bigotismul nocturn şi secularizarea decerebrată nu ne sînt, întotdeauna, străine. Din fericire, Dumnezeu – şi relativismul nostru congenital – ne-au ferit, pînă acum, de îndîrjiri sîngeroase. În rest, ni se întîmplă şi nouă, din cînd în cînd, să fim vag „musulmani“. Dar atunci, să răsfoim, din cînd în cînd, Coranul. Sau măcar Sura 13, versetul 11.

articol apărut în Dilema veche, nr. 11/26 martie 2004