„Constat cu dezamăgire absenţa dumneavoastră, ca prim-ministru al României, de la Consiliul European de la Bruxelles din aceste zile, eveniment la care participă doar preşedintele Traian Băsescu. Consider că România ar fi fost mai bine reprezentată la acest nivel, precum şi cu ocazia semnării acestui tratat interguvernamental, dacă ar fi fost prezent şi prim-ministrul în funcţie“. Asta îi scria Victor Ponta fostului premier Mihai-Răzvan Ungureanu cu puţină vreme în urmă, într-o scrisoare deschisă.

Acum Victor Ponta este el însuşi premier (scriu asta înainte de votul de învestire din Parlament). Cine va reprezenta România în Consiliul European? Doar Băsescu, ca pînă acum? Ponta? Ponta şi Băsescu? Băsescu şi Ponta? Ordinea nu este întîmplătoare, iar asta nu e o discuţie despre cine ocupă un scaun, ci despre cine face politica europeană a unei ţări.

Un scurt detur în istoricul instituţiei despre care vorbim. Potrivit Tratatului de la Lisabona, Consiliul European este adunarea regulată a „şefilor de stat sau de guvern“ din ţările membre ale UE. Deci, Tratatul de la Lisabona mai rău ne bagă în ceaţă. Păi, şefi de stat sau de guvern? Tocmai asta era problema. Consiliul European este o instituţie care nu ar fi trebuit să existe. Asta după schema iniţială gîndită de părinţii fondatori. Dar nu a mers. Mereu erau chestiuni majore pe care trebuia negociat. Statele trebuiau să renunţe, să ajusteze, să adauge la poziţii. Prima asemenea adunare a şefilor de state/guverne a avut loc în 1961. La început era aşa, spontan: cînd simţim nevoia să ne vedem, ne vedem. Apoi, în 1975 a avut loc un soi de formalizare, dar Consiliul European ca atare este precizat ca instituţie (deci, cu proceduri, personal şi preşedinte propriu) abia în 2009, prin Tratatul de la Lisabona. Acesta a fost unul dintre acele anacronisme care fac din UE un animal atît de special.

Consiliul European, adică adunarea şefilor de state/guverne, a făcut de fapt istoria Uniunii, dar el însuşi s-a oficializat într-un tratat abia în 2009. Consiliul de la Maastricht din 1991, care a decis moneda unică, sau cel de la Copenhaga din 1993, care a decis criteriile politice pentru viitoarele extinderi (de se numesc criteriile „de la Copenhaga“) – cam acest gen de decizii se luau în Consiliul European.

Concluzia? Consiliul European este adunarea capilor supremi, cei care pot face marile compromisuri şi pot creiona marile planuri. Că se numeşte preşedinte, preşedinte al guvernului, preşedinte al Consiliului de Miniştri, cancelar federal, taoiseach, prim-ministru, premier – ideea este aceeaşi: acela sau aceea care poate decide fără să mai dea telefoane în altă parte.

În monarhiile constituţionale e simplu: şeful guvernului Majestăţii Sale merge la Consiliu, nu Majestatea sa. În republicile parlamentare cu preşedinte ales indirect din nou e simplu: cancelarul sau premierul. De fapt, să o luăm invers. Din cele 27 de state membre, la Consiliul European participă patru preşedinţi. Cei patru sînt preşedinţii Franţei, Lituaniei, Ciprului şi României. Asta acum, pentru că problema are o istorie de certuri interne şi prin alte ţări.

Cel mai cunoscut caz este cel polonez. Fostul preşedinte al ţării, conservatorul Lech Kaczynski, a guvernat o perioadă cu fratele său geamăn pe post de prim-ministru. A fost o modalitate foarte eficientă de a rezolva veşnicul conflict între palate, care apare în republicile semiprezidenţiale (acest model nefericit dăruit de Franţa unor ţări mai mici şi mai complexate de prin Est). Cei doi gemeni Kaczynski şi-au împărţit zonele: eu – acasă, tu – în Europa. Doar că se întîmplă foarte rar să poţi avea gemeni la palate. Cînd fratele de la guvern a pierdut postul, noul premier Donald Tusk, foarte popular şi aflat pînă atunci în conflict cu preşedintele, nu a mai fost de acord cu aranjamentul. Au urmat mai multe faze penibile, în care cei doi s-au călcat pe picioare. La un moment dat, ministrul de Externe a mers la radio şi a spus ceva de genul: domnule preşedinte, vă cad în genunchi şi vă rog să nu faceţi ţara de rîs şi să nu mergeţi la Bruxelles. Cînd cu războiul dintre Rusia şi Georgia, unde cele două palate aveau poziţii divergente – preşedintele foarte pro-georgian, premierul ceva mai moderat –, s-a lăsat iar cu scandal. Deja se ajunsese la un fel de modus vivendi în care participau amîndoi la şedinţele Consiliului. Dar acum se punea problema: bon, participaţi amîndoi, dar cine ia decizia? Cine e şeful suprem? Cine e personajul care poate să facă marile compromisuri, să facă marile planuri? Care dintre voi doi e cel care nu e obligat să-i dea un telefon celuilalt?

Nu au găsit o soluţie la asta. Moartea preşedintelui în accidentul aviatic a dus la alegeri pentru preşedinţie. Geamănul supravieţuitor a candidat, dar a pierdut în faţa unui apropiat al lui Donald Tusk. Problema s-a rezolvat politic: Tusk este şeful partidului, el nu trebuie să-i dea telefon preşedintelui decît dacă are chef, Tusk reprezintă acum Polonia în Consiliu.

Cazuri mai puţin spectaculoase s-au întîmplat cu Cehia şi Finlanda. De obicei, cele două sunt reprezentate de premieri. Asta deşi preşedintele ceh este o figură faimoasă la nivel european şi soarta Tratatului de la Lisabona a stat la un moment dat în pixul său. Dar dacă are neînţelegeri cu premierul (şi are), preşedintele ceh mormăie în public la Praga şi şeful guvernului prezintă poziţia oficială la Bruxelles; cu alte cuvinte, preşedintele e un fel de disident oficial, iar aranjamentul este cu atît mai vizibil cu cît preşedintele este foarte eurosceptic şi guvernele cehe succesive aveau poziţii mai pro-UE decît el. Preşedintele finlandez (preşedinta acum) nu se bagă peste premier decît în cazuri excepţionale. Cînd a fost întîlnirea extraordinară a Consiliului European pe tema războiului din Georgia, preşedinta a spus că vrea şi ea să participe. Asta însemna că ministrul de Externe al Finlandei nu mai putea participa, limita de maximum două locuri pe ţară fiind strictă. Doar că ministrul respectiv era şi preşedinte în exerciţiu al OSCE, fusese implicat în planul de pace Sarkozy şi ar fi vrut să fie la şedinţă. Preşedinta s-a enervat, ministrul a cedat.

Cînd România a intrat în UE, chestiunea s-a pus şi la noi între Băsescu şi Tăriceanu. Poate din lene, poate că nu voia alt scandal, Tăriceanu a cedat. Au fost cîteva episoade penibile mai puţin cunoscute, dar cum mesajul lui Băsescu a fost ceva de genul „nu renunţ nici mort“, pînă la urmă ne-am ales cu precedentul participării preşedintelui. E drept că mai aveam un precedent: preşedintele face politica externă, asta au făcut şi Iliescu, şi Constantinescu. Dar Tăriceanu s-a răzbunat: în 2008, Guvernul român a trecut o hotărîre prin care organizează sistemul de luare a deciziei în ce priveşte afacerile europene. Totul se face în comun între MAE şi Departamentul Afacerilor Europene (ulterior integrat în Ministerul Afacerilor Europene). În această HG, preşedinţia aproape că lipseşte din schemă. Preşedinţia este doar informată de decizie, după ce guvernul se decide ce şi cum. Deci, aveam preşedintele participant la cele mai importante întîlniri ale UE şi acasă o schemă care îl excludea din... schemă. Evident că nu a funcţionat niciodată aşa în practică: funcţionarii de la MAE şi DAE trimiteau documentele la preşedinţie, iar de facto voinţa preşedintelui forma poziţiile de ţară (pe dosarele politice mari).

Bon, acesta fiind contextul, venirea lui Victor Ponta la Guvern va relua chestiunea în mod interesant.