Într-o Uniune Europeană dezarmată de propria complexitate instituțională și deconcertată sub impactul Brexit, Papa Francisc l-a declarat „venerabil” pe Robert Schuman, unul dintre părinții fondatori ai grandiosului proiect comunitar. Schuman, un luxemburghez cu cetățenie germană, arestat de Gestapo și devenit cetățean al Republici franceze (după realipirea Alsaciei & Lorenei), a contribuit practic la desenarea proiectului UE, inițiat prin Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Ziua Europei, celebrată anual pe 9 mai, rememorează celebra Declarație Schuman, rostită în 1950. Putem deci aprecia că gestul pontifical, consumat la 19 iunie 2021, implică un memento binevenit. Pe de o parte, el va readuce în atenție (și în viața spirituală a catolicilor europeni) o figură într-adevăr venerabilă, însă tot mai estompată în memoria colectivă. Pe de altă parte, decizia Vaticanului le reamintește liderilor actuali ai statelor-membre UE că pacea, prosperitatea, democrația și libertatea de care (încă) ne bucurăm au rădăcini creștin-democrate.

În ultimele două decenii, deși familia Partidului Popular European domină Parlamentul de la Bruxelles (cu tot cu sesiunile sale plenare, la Strasbourg), e tot mai greu să detectezi atașamentul elitei politice de la Bruxelles, Berlin, Roma sau Paris față de tradiția intelectuală a doctrinei sociale catolice, deși aceasta a inspirat acțiunile lui Schuman și ale celorlalți întemeietori ai ordinii continentale postbelice. Mentalitatea acestor fondatori era asumat evanghelică. Viziunea lor despre unitatea europeană decurgea din înțelegerea rostului creștin al civilizației pe care doreau să o salveze, după distrugerile absurde provocate de cele două conflagrații mondiale. Domnii aceia în costume sobre, de burghezi bine educați, nu se jenau să-și asume identitatea creștină pe care azi n-o mai auzim proclamată (sau măcar discret mărturisită) în nici un context oficial. Ei nu vedeau în relația dintre democrații doar starea de non-beligeranță, ci mai curînd manifestarea unor valori morale de felul solidarității, iubirii față de semeni și spiritului de sacrificiu pentru binele comun. Și tocmai credința lor în Hristos,  ca Domn al Păcii, a scutit Occidentul de comunism, ca falsă alternativă la nazism!

Oricum, hotărîrea de a-l declara pe Robert Schuman „venerabil” nu elimină asperitățile clasice dintre Împărăția lui Dumnezeu și diavol, ipostaziat ca „prinț al acestei lumi”. Biserica nedespărțită, înainte de Marea Schismă din 1054, patronase o christianitas relativ coerentă, în care nu puțini salută prima expresie a unui corp politic european. Cu toate acestea, Papii și omologii lor din lumea creștin-orientală au fost rezervați față de figurile puterii seculare. Nici doctrina bizantină a „simfoniei” dintre imperium și sacerdotium nu a umplut sinaxarul de capete încoronate: în fond, numai Constantin cel Mare și mai tîrziu împărăteasa Irina au fost  recunoscuți drept sfinți, pentru „serviciile” aduse Bisericii și Ortodoxiei. La fel s-a întîmplat ulterior în Apus, cu Thomas More și alte figuri sanctificate în vremurile „moderne”, cînd conflictele dintre catolici și protestanți sau emergența orgoliilor etniciste au banalizat canonizările politice. Deși respectiva tendință a debutat în contextul „galicanismului”, cu Sfîntul Ludovic și Ioana d’Arc, ea s-a manifestat cel mai vizibil în Estul Europei, unde promotorii Botezului național (bunăoară țarul Vladimir sau regele Ștefan al Ungariei), precum și cruciații antiotomani au fost ridicați la gloria altarelor, dincolo de evidentele lor scăderi morale, legate sau nu de luptele dinastice. Dacă Papii și Patriarhii au făcut politică, nimic nu i-a împiedicat să pătrundă în calendarul catolic sau ortodox. Pentru liderii profani, selecția a fost întotdeauna cu mult mai severă și parcimonioasă.

Nu știm dacă Venerabilul Jean-Baptiste Robert Schuman – de acum „coleg” celest cu Beda Venerabilul! – va ajunge vreodată „fericit” sau chiar „sfînt”, însă demnitatea pe care i-o acordă deocamdată Biserica romano-catolică presupune recunoașterea faptului că el a practicat „eroismul virtuților”. Iată o vocație tot mai greu de găsit în actuala generație de lideri europeni, ocupați mai curînd cu buna lor imagine pe Twitter și Instagram...    

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.