„Cei ce şi-au pus încrederea în Domnul vor înţelege adevărul…“, sună un verset din Înţelepciunea lui Solomon, text vechi-testamentar de inspiraţie iudeo-elenistică, prins în canonul Noului Testament. Cum poate fi interpretată afirmaţia? Poate ea însemna că omul credincios „posedă“ adevărul, că are la dispoziţie cheia de lectură pentru mişcările cosmice şi sociale, pentru intenţiile lui Dumnezeu, pentru toate întîmplările oamenilor şi cutele cotidianului? Că e scutit de întrebări, nedumerire, uimiri? Că nu mai are nevoie de căutare, cercetări, reflecţie, de vreme ce are, pentru toate cîte întîlneşte, o explicaţie, de vreme ce religia îi garantează un adevăr gata oferit?

Versetul nu sună totuşi atît de static. Sugerează deopotrivă înrădăcinarea în Cel depărtat şi mobilizarea către adevărul care i se potriveşte Lui. „A-şi pune încrederea în El“ nu înseamnă atunci, mai degrabă, că omul credincios poate privi/judeca lucrurile într-o perspectivă deschisă spre zenitul divin? Că e plasat, cu interogaţia lui, într-un spaţiu organizat de două focare: propria interioritate şi Partenerul transcendent? Că i se dă posibilitatea – doar posibilitatea, nu certitudinea – de a depista sensul lucrurilor pe trepte calitative care urcă spre nesfîrşitul Ultim, că aşteaptă de acolo sugestii, intuiţii, fulguranţe pentru căutarea sa? Iată, se poate interpreta, ce fel de capacităţi de înţelegere oferă – nu îi garantează – credinţa.

În fond, primul ei beneficiu constă în acest spaţiu infinit – structurat vertical – în care omul îşi duce gîndul şi viaţa. Ceea ce nu înseamnă că insul credincios îi „acoperă“ verticala, că are un acces de la sine înţeles la Suprem. Mai degrabă, e conştient că se mişcă într-o zonă îngustă a acelui cadru, dar că are deschis deasupra sa un „cer“ foarte înalt, unde sensurile – şi el însuşi – pot spera să crească, în care se poate respira din plin. Spaţiul credinţei e dominat de un „Pol“ a cărui cunoaştere rămîne, în ceea ce ne priveşte, mereu insuficientă, nesăturată, mereu paradoxală, misterioasă. În structura lui, omul caută înţelesurile, le tatonează, nu e asigurat că le va afla. Nu le va găsi, în orice caz, drept rezultate „satisfăcătoare“, ci drept vectori către Ţintă. Le caută, le testează, creditînd Polul transcendent şi infinitul spaţiului calitativ pe care El l-a desfăşurat. Încearcă să-şi potrivească căutarea şi aşteptarea de sens după statura Lui. Iată un beneficiu actual, imediat, al credinţei!

Religia declară că împlinirea fiinţei umane va avea loc pe un alt registru decît cel de „aici“, după o moarte, o judecată, o preschimbare referite la individ şi la întreaga lume. Ni se pare, în genere, că e vorba despre o „amînare“, că vom afla adevărul şi ne vom afla pe noi înşine în lumina lui abia după o transformare radicală, care deocamdată ne rămîne necunoscută, greu de conceput, aproape improbabilă. Dar cînd vorbesc despre acest alt registru, religiile îl semnifică nu numai „temporal“ (rezervat pentru „mai tîrziu“). Îl semnifică, de asemenea, drept prezent în faţa conştiinţei noastre, dar inevident, oferit spre descoperire. Îl propun drept complement nevăzut, subtil, actual, al prezentului în care căutăm să înţelegem şi ne mişcăm. În Evanghelia după Matei, cap. 6, Christos face co-prezente două domenii: „ascunsul“ în care Tatăl priveşte realul în mod intim, pe de o parte; pe de altă parte, vizibilul, exterioritatea, care pot exprima prezenţa Lui, o pot simboliza, dar rămîn totuşi departe de ea. Iisus desfăşoară astfel întreg spaţiul credinţei în funcţionarea ei din această viaţă. Cînd spune despre cei care îşi investesc actele veneraţiei doar în vizibil: „şi-au luat plata lor“, El spune că, în acest caz, e vorba despre o credinţă contradictorie, care îşi autolimitează orizontul, îşi neagă rostul şi spaţiul specific de funcţionare.

La capătul opus „pozitiviştilor“ credinţei stau misticii radicali, care, prin unio mystica, au experienţa întregului spaţiu spiritual, i-au parcurs verticala. Stau, de asemenea, anumiţi gînditori religioşi care formulează cu un voit exces lucrurile. A-ţi trăi viaţa şi căutarea – viaţa şi căutarea de aici – în orizontul transcendenţei vii li se pare deja un dat esenţial, împlinitor, copleşitor. Atît de copleşitor încît şterge, pentru ei, importanţa individului, a tematicii individuale şi a destinului fiinţei. Vezi declaraţia Simonei Weil: „Bucurie în Dumnezeu… Participarea mea nu poate adăuga, neparticiparea mea nu poate scădea nimic realităţii acestei bucurii depline, infinite. Ce importanţă are atunci că trebuie sau nu să am parte de ea? O importanţă nulă“. Intensitatea cu care e resimţită/gîndită anvergura Polului consumă, aici, spaţiul credinţei, îl resoarbe în originea lui. Dar asemenea cazuri sînt rare. Sînt excepţii care, prin excesul lor, pun frapant în evidenţă majestatea sursei transcendente.

Omul religios interesat de sens se mişcă, în ceea ce îl priveşte, sub cupola nelimitată a acestui spaţiu, încearcă să ia înălţime în cuprinsul lui. Încearcă să considere lucrurile dinspre zenitul divin, să-şi adecveze privirea la ochiul de boltă al cadrului în care se mişcă. Nu mult diferit era scopul filozofiei în accepţiunea ei primă. Şi ea invoca, pentru efortul înţelegerii, un ochi de boltă divin (Socrate îl încurajează pe Theaitetos: „Dacă Divinitatea va voi şi te va îmbărbăta, vei fi în stare să spui ce e cunoaşterea“). Şi ea urmărea demersul vertical.

În dobîndirea „privirii de sus“, Platon vede uneori chiar programul filozofic şi exerciţiul spiritual de căpetenie (Republica 486a, Phaidros 246b-c, Theaitetos 173e). Ceea ce însemna distanţare metodică a minţii de eul mărunt şi de punctul lui parţial de vedere. Însemna actualizare a acelor posibilităţi umane de cunoaştere care fac priză pe universal, discern relaţiile dintre lucruri într-o perspectivă larg cuprinzătoare, ţintesc spre contemplarea totalităţilor. Pierre Hadot dedică pagini luminoase acestui „exerciţiu spiritual“ al filozofiei vechi. În Phaidon, Socrate e în stare să tematizeze cum se vede lumea privită „de sus“, o percepe şi o descrie în desfăşurarea treptelor şi a calităţilor ei. Iar în Phaidros vorbeşte cu prea multă înflăcărare despre „locul hiperuranic“ pentru ca să nu simţim că a experimentat noetic ceva din înălţimea lui polară. Aristofan a făcut haz, în Norii, de Socrate, cu al său înţelept definit drept cineva în stare să privească lucrurile de sus. Dar, poate, a făcut în aceeaşi măsură haz de pozitivismul care înţelege că Socrate şi-a luat drept domiciliu stratosfera. Cu acelaşi umor, Platon avertizase, în Timaios, că pozitiviştii riscă să simtă miracolul pe propria piele: dacă, pentru ei, înţelepciunea e de căutat în înaltul norilor, le vor creşte pene.

Credinţa şi filozofia previn aşadar, amîndouă, împotriva tentaţiei de a închide căutarea sensului în finit, în domenii şi configuraţii limitate, care nu respiră pe o verticală transcendentă.

La Naşterea Domnului, această verticală e deschisă printr-o suverană – şi discretă – descindere. Christos va încerca să cuprindă sufletul în mişcarea ascendentă, prin care, încă din această viaţă, credinţa şi înţelegerea sînt atrase către sursa lor infinită.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons