Colecția „Biblioteca medievală“ (Polirom), coordonată de Alexander Baumgarten, ne oferă la începutul acestui an un volum-eveniment: o nouă traducere, după cele mai bune ediții critice, a două tratate din corpus-ul dionisian, Despre numele divine și Teologia mistică. În orice cultură care se raportează la creștinism ca la propria matrice, fiecare nouă versiune a dificilului text grecesc pe care tradiția l-a așezat sub numele lui Dionisie Areopagitul este destinată să marcheze o altă etapă a receptării. Dionisie rămîne „marele anonim“ al tradiției creștine. Nu s-a numit niciodată „Areopagitul“, deși a mizat, din cîte se pare, pe prestigiul unei autorități din timpuri apostolice. Opera sa, de dimensiuni reduse, a fost însă într-atît de influentă de-a lungul secolelor, încît astăzi s-ar putea scrie o istorie a gîndirii creștine doar parcurgînd momentele receptării sale. Fără Dionisie nu l înțelegem nici pe Maxim Mărturisitorul și nici pe Ioan Damaschin, nici pe Eriugena, Meister Eckhart sau Cusanus. Întreaga teologie sacramentală, liturgică și mistică a Răsăritului și a Apusului îl are ca fundament.

Istoria pasionantă a identității lui Dionisie, crucială atît pentru antici, cît și pentru moderni, ale cărei dezbateri continuă și astăzi (a se vedea, de pildă, ipotezele lui István Perczel), este prezentată pentru prima dată, din cîte știu, publicului românesc de această riguroasă ediție pe care i-o datorăm Marilenei Vlad, specialistă în neoplatonism, traducătoare din Damascius și autoare, în ultimii ani, a mai multor studii despre Dionisie, apărute în prestigioase publicații internaționale. Volumul pe care ni l propune beneficiază de această cunoaștere aprofundată a filosofiei neoplatoniciene, care oferă instrumentele unei juste perspective asupra textului și gîndirii dionisiene.

Aș remarca, întîi de toate, echilibrul întregului demers: pe de o parte, traducerea pune în lumină prin opțiunile sale repertoriate minuțios filonul neo-platonic, textura filosofică a corpus-ului dionisian, iar pe de altă parte manifestă o atenție specială față de modul în care Dionisie devine, în propriul context, original în raport cu tradiția conceptuală din care se inspiră. Astfel, dincolo de calitatea în sine a traducerii, ediția Marilenei Vlad răspunde deopotrivă, cu rigoare și pertinență, celor două tentative anterioare de a-l reda pe Dionisie în românește: cea din 1936, semnată de pr. Cicerone Iordăchescu și Theofil Simenschy, și cea postumă, din 1996, datorată părintelui Dumitru Stăniloae. Fără a se raporta în mod explicit la ele, reiese însă limpede că noua versiune este metodologic cea mai adecvată, făcînd dreptate și textului, și intenției sale, căci, așa cum scrie pe bună dreptate Marilena Vlad, „dacă apropierile de neoplatonism sînt incontestabile, citirea lui Dionisie strict prin prisma neoplatonismului riscă să sărăcească receptarea acestui corpus; redus la o schemă de gîndire, universul dionisian își pierde din strălucire“ (p. 46). Singurul lucru pe care l-aș fi accentuat cel puțin în note, tocmai pentru a susține această perspectivă, ar fi fost comentariile lui Alexander Golitzin despre sacramentalitatea numelor divine și tradiția spirituală care constituie creuzetul acestui corpus.

O altă notă remarcabilă a ediției este, în opinia mea, încercarea de a reda din interior un text care se construiește în funcție de o tradiție filosofică pe care nu doar o preia, ca pe o haină, ci o face să lucreze în sensul revelației iudeo-creștine. Aceasta constituie, de altfel, dimensiunea principală a demersului hermeneutic al Marilenei Vlad, centrat asupra relației dintre raționalitatea filosofică și limbajul despre Cel ce depășește infinit orice nume. Noua traducere a lui Dionisie este rodul unei lecturi în filigran a diferitelor ingrediente ale textului, capabilă să restituie densitatea culturală a termenilor și a temelor, precum și dinamica internă a corpus-ului. Cititorul este invitat să parcurgă treaptă cu treaptă argumentația despre paradoxul limbajului (între dumnezeirea inefabilă și revelație) pentru a ajunge să sesizeze „prin nevedere și necunoaștere (…) pe cel mai presus de vedere și de cunoaștere“ și să-l laude „supra-ființial pe cel supra-ființial“. Avem astfel un nou Dionisie care ni-l restituie pe cel vechi cu acribie și profunzime, conferind un plus de maturitate și noblețe culturii noastre.