În Biserică, lex credendi e confluentă cu lex orandi: adevărul revelat se transpune cultic. Altfel spus, teologia dogmatică este proiectată în rînduiala liturgică. Cel mai productiv simbolism rămîne, desigur, cel al Dumnezeului unic, slăvit în cele trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. Structura trinitară a monoteismului creștin primește, coerent și sistematic, felurite replici sau extrapolări: timpul are trei dimensiuni. Cosmologia implică trei paliere: cerurile, sus. Pămîntul, în poziție mediană. Infernul, jos, în abisul tenebrelor. Ierarhia eclezială comportă trei trepte: episcop, preot, diacon. Ierarhia angelică e compusă din nouă „cete”, din nou, un multiplu de trei. Printre cele șapte Sfinte Taine, trei sînt centrale: Botezul, taina inițiatică, de „introducere” în creștinism, prin exorcismul (asumat de nași) și lustrația păcatelor, care precedă re-nașterea persoanei din apă și Duh Sfînt. E taina primordială, care coincide cu intrarea în viața terestră. Euharistia – adică prefacerea mistică a darurilor (pîine și vin), prin invocarea Duhului Sfînt, în Trupul și Sîngele Mîntuitorului omenirii: e taina care hrănește viața conștientă a creștinului, însoțindu-l prin toate vîrstele ce-i sînt date. În fine, Mirungerea – care e administrată in extremis (sub riscul maladiei grave și respectiv al agoniei) – ca „merinde” ale din nou prezentului Sfînt Duh pentru omul care stă să-și despartă sufletul de învelișul său carnal.

Cultul vădește și alte transparențe, mai puțin imateriale. În Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur, bunăoară, ordinea ecteniilor rostite de preot cu prilejul Vohodului Mare – adică al ieșirii cu Sfintele Daruri – ne oferă sintetic teologia politică a Bisericii răsăritene. Și aceste ectenii sînt în număr de nouă (deci, iarăși, multiplu de trei).

Primul pomenit este ierarhul locului: episcopul (fie el episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh) fără de care nu există comunitate, pentru că el asigură, între altele, continuitatea sacerdoțiului prin succesiune apostolică. Persoana sa e prima, pentru că se află, mistic și spiritual, cel mai „aproape” de Dumnezeu. Apoi e pomenită „cîrmuirea țării” (azi, șeful statului și, de vreme ce sîntem în democrație, aleșii locali). Ei nu sînt importanți în sine, ci pentru că îi „îngăduie” Dumnezeu cu sarcina de a guverna cetatea. Prima și a doua ectenie consfințesc, dual, doctrina bizantină a „simfoniei” dintre Biserică și stat. Urmează pomenirea clerului – preoți, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi și monahii: ei simbolizează intermediarii sfințiți dintre Hristos și comunitatea eclezială, ca imagini terestre, orante, ale ierarhiilor angelice. Notăm aici atît respectarea ierarhiei (preoți, diaconi), cît și întîietatea monahilor hirotoniți asupra obștilor respective. Urmează pomenirea patriarhilor trecuți la Domnul, ctitorii, miluitorii și făcătorii de bine – așadar evocarea „vîrfurilor” filantropice din comunitatea trecută, care e acum „stabilită” în împărăția eshatologică, deci în avangarda comunității prezente. La rînd vin cei care, murind pe cîmpurile de luptă (lor li se adaugă, după 1989, martirii din gulagul comunist), au garantat integritatea țării și demnitatea națiunii, în căutarea libertății. „Procesiunea” simbolică se încheie prin pomenirea viilor și morților pentru care s-au adus Sfintele Daruri, pe toți cei adormiți, dintr-o rudenie cu cei prezenți la liturghie și, în final, creștinii care chiar se află de față.

Tabloul se vădește pe deplin metafizic, întrucît integrează ierarhic (deci într-o anumită „ordine sacră”) toată suflarea Bisericii. Avem dinaintea ochilor o frescă organică și totodată spirituală, teocentrică, în cadrele dinamice ale căreia se adună cei vii și cei morți, cei prezenți și cei neuitați, cei care mijlocesc sacramental legătura dintre obște și Hristos, precum și cei care merită perpetua „pomenire” dat fiind că s-au distins prin cultivarea virtuților. Ne cucerește astfel frumusețea poematică a unei reprezentări holistice, cu ax vertical: o umanitate în redempțiune, cursivă și etern structurată, dincolo de vicleniile, accidentele, dezastrele, rupturile și convulsiile istoriei profane.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.