Recenta apariție a Laudelor lui Iacopone da Todi, în colecția „Biblioteca italiană“, coordonată de Smaranda Bratu Elian și Nuccio Ordine (Humanitas, 2018), este realmente un eveniment cultural. Grație științei și talentului profesoarei Oana Sălișteanu, avem astăzi în limba română o excepțională traducere, fidelă, expresivă și curajoasă, a unei părți atent selectate din creația franciscanului Iacopone da Todi, care s-a bucurat de o largă popularitate de-a lungul secolelor. Laudele sînt scrise într-o limbă de dinaintea lui Dante, iar stabilirea textului original a constituit o problemă în sine pentru generațiile de editori italieni. Versiunea românească beneficiază de o prefață semnată de unul dintre marii specialiști în opera lui Iacopone, profesorul Matteo Leonardi, astfel încît cititorul este invitat, cu pasiune intelectuală, să facă un parcurs deopotrivă cultural și spiritual. Într-adevăr, poezia lui Iacopone, ludică și viguroasă, mistică și polemică în același timp, prezintă pe lîngă interesul filologic și literar indiscutabil, și unul în ordinea culturii spirituale, înfățișîndu-ne portretul unui franciscan radical.

Se știe că noutatea Sfîntului Francisc din Assisi a generat o sensibilitate religioasă care a hrănit o cultură identificată astăzi ca franciscană. Este suficient să avem în fața ochilor Assisi și alte cîteva locuri marcate de prezența franciscană în Umbria și Toscana pentru a realiza imensa înrîurire pe care aceasta a avut-o asupra artei: de la Christus patiens, de pe crucile pictate, la picioarele căruia se află Francisc, pînă la ­Giotto și la exuberanta iconografie care a inundat bisericile și capelele din Italia și Europa medievală. Spiritul franciscan exprimă extazul în fața splendorii creației și totodată radicala renunțare la cutume și norme sociale, o fraternitate duioasă și în același timp o aspră desprindere de lume pentru o încredințare totală în mîinile Providenței. Acest spirit a dat naștere, înlăuntrul propriei comunități, atît Itinerariului minții în Dumnezeu al lui Bonaventura, ales ministru general al Ordinului și cardinal, cît și așteptării înfrigurate a timpurilor din urmă, într-o riguroasă sărăcie și renunțare, proprie celor numiți spirituali.

Pe un astfel de fundal, în opera poetică a lui Iacopone ne întîlnim cu portretul unui franciscan care și-a asumat riscul spiritual al gesturilor de ruptură. Căci dacă nu ar fi acoperite de viața mistică, radicală prin esența sa, asemenea gesturi nu ar fi decît grandilocvență, intransigență stearpă sau extravaganță deșartă. De aceea sînt rare și dezvăluie o personalitate în luptă cu ecoul lăuntric al constrîngerilor mundane. Laudele lui Iacopone transmit această renunțare la sine și la lume pentru urmarea lui Hristos pe cruce și proclamă „nebunia crucii“ împotriva acomodărilor, a ipocriziei, a slavei deșarte și a științei universitare. Convertit după moartea soției, care purta în ascuns, pe sub veșmintele scumpe, un ciliciu, Iacopone fusese crescut în cultura vremii, în subtilitățile retorice ale poeziei curtenești și în cele ale teologiei spirituale. Însă schimbarea vieții după modelul lui Francisc, în care recunoaște un nou „patriarh“ (Lauda 40), aduce o vigilență extremă față de cîntecul de sirenă al obișnuințelor și al iubirii de sine. Acestora le preferă antinomia crucii, așa cum apare încă din Lauda 2: „Eu fug de crucea ce mă mistuiește / căci eu dogoarea ei n-o pot răbda“. Strivit între experiența inepuizabilă a tainei divine și mărginirea limbajului omenesc, rănit de iubirea lui Hristos, Iacopone își trăiește pînă la capăt intensitatea desprinderii de condiția lumească, atingînd maxima libertate cînd se recunoaște în Dumnezeu sau cînd se blestemă cu nesaț (Lauda 81). Vigoarea, intransigența și, într-un anume sens, eroismul acestei vieți pe cruce străbat poemele satirice sau polemice, în care papa Bonifaciu VIII este înfruntat direct, dar și capodopere literare ca Lauda 70 (A Raiului Stăpînă), prototip al „laudei dramatice“ și izvor de inspirație pentru „reprezentațiile sacre“ medievale. Iacopone da Todi merită citit și astăzi pentru întreaga forță a geniului său de o radicală expresivitate. 

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).