A fost o vreme cînd creştinismul răsăritean îmi stîrnea nedumerirea. Citeam expuneri despre o tradiţie de excepţională calitate contemplativă şi intelectuală, în care liturgicul – cu limbajul lui foarte rafinat – oferă o cale teologală, o teologie în act, în care arta sacră e cifrul somptuos al unei lumi transfigurate. Însă aceste trăsături – de Duh şi de aur – erau de găsit mai ales în cărţi şi în muzee. Cînd era să practici tradiţia, cînd mergeai la realitatea din teren, în biserici, lucrurile arătau puţin alt­fel: sacrul răsăritean era de multe ori camuflat sub straturi de arhaicitate şi folclor, sub sentimentalisme pioase şi zdravene utilizări identitare. Tradiţia părea că devenise un strălucit, mult lăudat trecut. Care trecea greu către noi, cei de astăzi. Dar am întîlnit apoi şi locuri de unde ea avea vigoare expresivă: de pildă, predicile Părintelui Galeriu, la biserica Silvestru, de asemenea riguroasa graţie liturgică de la biserica Stavropoleos, vegheată de părintele Iustin Marchiş şi de comunitatea sa. Existau, desigur, multe alte asemenea nuclee.

În 1993, cînd l-am întîlnit, părintele Scrima a fost, în primul rînd, pentru mine, un fenomen al tradiţiei. O „arătare“ a vitalităţii, a prospeţimii ei. A fost argumentul – întrupat într-o persoană – că statura (contemplativă, intelectuală, liturgică) a creştinismului răsăritean poate fi accesibilă în timpul de faţă, potrivit mijloacelor, culturii, aşteptărilor, înţelegerii omului de astăzi.

Am asistat „pe viu“ la un mod eficace de a interoga tradiţia, de a te înscrie în ea, de a trăi în familiaritatea adevărului ei transtemporal. Monah şi profesor de ştiinţe religioase, Andrei Scrima (1925-2000) era cineva în care cunoaşterea spirituală şi cunoaşterea intelectuală se îmbinau în mod firesc, fertil. Avea şi îndrăzneala căutării şi luciditatea ei. Era la fel de sensibil la exigenţele şi la bucuria Duhului.

În 1996 a apărut, la Humanitas, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană. Acolo părintele Scrima reconstruieşte hermeneutic experienţa grupului de la Antim, mediul în care se formase în anii ’40-’50 ai secolului trecut. Avem astfel mărturia unui episod aparte în modernitatea românească: un cerc de studiu şi prietenie spirituală care se angajează, existenţial şi intelectual, pe linia foarte veche a tradiţiei contemplative răsăritene. Dar care aduce pe această linie şi referinţele, şi disciplina, şi întrebările, şi creativitatea formaţiei moderne.

În prefaţa volumului, Andrei Pleşu îi face părintelui un fermecător de ascuţit portret. Indică, de asemenea, noutatea demersului său: inventivitatea limbajului, îmbinarea hermeneuticii teologice cu vibraţia culturii înalte, deschiderea spre celelalte religii datorată fidelităţii fără greş faţă de ortodoxie, pe scurt „sentimentul proaspăt al originarului, reaşezarea liberă în spaţiul tradiţiei“.

Un exemplu: cînd vorbeşte despre tema binecuvîntării, părintele Scrima aminteşte înţelesurile termenului în limbile europene şi în limbile monoteismelor (greaca, latina, ebraica, araba). Vorbeşte apoi despre semnificaţia cosmologică a binecuvîntării în religiile abrahamice şi în gîndirea Indiei (e cuvîntul lui Dumnezeu care confirmă şi deschide posibilităţile lumii: „gramatică a consimţămîntului divin la manifestare, liberă de acum în structurile şi ritmurile sale“). Urcă apoi la tema unirii între Logosul întrupat şi cruce, care reorientează lumea spre destinul ei transfigurat. Încheie cu menţiunea lui Christos în cheia de boltă a bisericii, cel ce susţine şi atrage la sine totul: nu „Atotputernic“, ci „Atotţiitor“, Omnitenens, nu Omnipotens. Adaugă, pentru acest sens, un poem al lui Rilke: „…Şi totuşi, e întotdeauna cineva / A cărui suavă mînă / Universalei căderi stavilă pune“.

Care e beneficiul unui asemenea demers? E întîi faptul că ni se propun marile dimensiuni ale temei, structura ei de sens, amploarea ei. E apoi bucuria intelectuală a asocierilor expresive, care fac să „scapere“ înţelesurile. Bucuria de a asista la desfăşurarea acestor înţelesuri prin jocul referinţelor încrucişate, al unor depărtări sondate pînă în zona convergenţei lor. Şi nu e doar o bucurie intelectuală, ci una propriu-zis spirituală: tema îşi arată calibrul metafizic, îţi propune să intri în spaţiul ei de sens, să înaintezi reflexiv în acest spaţiu. În sfîrşit, axa interpretării nu lasă îndoială că ea e făcută din interiorul tradiţiei ortodoxe, că autorul e cineva angajat integral în dinamica acestei tradiţii. Şi, aşa fiind, arată că această tradiţie are capacitatea de a recunoaşte manifestările Spiritului dincolo de graniţe confesionale ori culturale, că e în stare de ceea ce aş numi o „universalitate de comprehensiune“. În reuniunile Antimului se întîmpla ca unul sau altul dintre prieteni să citeze un poet mistic persan ori un pasaj din Upanişade, ceea ce stîrnea reticenţe din partea călugărilor mai tradiţionalişti. Părintele Benedict Ghiuş, stareţul Antimului, a replicat: „Cînd cineva vorbeşte aşa despre Dumnezeu, cum pot să nu-l ascult?“ Cum poţi pune limite – limite umane, oricît de respectabile – manifestării de sine a divinului?

Mai e ceva. Există variante „păstrătoare“ şi există variante „creatoare“ de trăire a tradiţiei. Primele sînt atente la a menţine forma/formele tradiţiei în cauză. Fidelitatea înseamnă pentru ele neschimbare, repetiţie a unui dat, înăuntrul căruia sensul poate rămîne subînţeles, protejat, trăit, dar poate rămîne şi necercetat, închis, redus la interpretări diminuante. Variantele „creatoare“ socotesc că Cel care a depus în acele forme sensul îi cere omului cercetarea, interogaţia, interpretarea care să urce înţelesurile către sursa lor. Variantele creatoare iau seama la noutatea mesajului pe care îl poartă tradiţia, la actualitatea lui inalterabilă, care se oferă spre cercetare fiecărei persoane, fiecărei vremi. Producînd crize, reamenajări mentale, „istorie accelerată“, modernitatea a tulburat calmele albii ale păstrării. Şi astfel ea obligă aproape tradiţiile spirituale să se concentreze pe creativitate, pe fidelitatea faţă de substanţa lor de adîncime. „De acum înainte“, spunea undeva părintele Scrima, „trebuie să treci prin cunoaştere ca să poţi păstra conţinutul credinţei. Nu mă refer, desigur, la ortopraxie, ci la credinţă în conţinutul ei de sens şi de viaţă mereu amplificat.“

Grupul de la Antim avea această atitudine. Format acolo, Părintele Scrima a mers pe calea ortodoxiei cu bucuria fidelităţii creatoare. Iată de ce el poate avea calitatea unui „fenomen al tradiţiei“.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.