Specia BD aparține formal categoriei Pop Art, însă depinde – ca orice nișă recentă din vastul imaginar occidental – de o bogată preistorie. Ideea că un text, rezervat pînă nu demult unei minorități alfabetizate, poate fi transpus în secvențe grafice imediat inteligibile pentru „popor” (adică pentru strămoșul pre-revoluționar al „publicului larg”) a apărut încă din cartușele cu hieroglife ale Egiptului faraonic, s-a maturizat în orizontul creștinismului (de la faimoasa tapiserie din Bayeux pînă la frescele lui Giotto) și a pătruns – la braț cu pamfletele politice moderne & primele ediții ale unor culegeri de basme – în miezul secolului 20, cînd benzile desenate ajung să pasioneze generații succesive de copii sau adolescenți, cucerind, ca o plăcere interzisă, și gusturile adulte. Asemenea jazz-ului, galaxia BD a marcat democratizarea culturii înalte, secularizînd intuiția medievală potrivit căreia pictura sacră reprezintă „Scriptura săracilor” (Biblia pauperum).

În acest univers – interzis est-europenilor din cauza Cortinei de Fier (cu excepția revistei Pif Gadget, tipărită de comuniștii francezi) – aveam să descoperim abia după 1989 nemărginita diversitate a unui meșteșug proteic, la propagarea căruia au muncit artiști adesea geniali. Întrucît „milenialii” români au fost între timp captivați de jocurile video, arheologia benzilor desenate „clasice” (de la Astérix și Tintin pînă la Corto Maltese) va fi rămas pesemne incompletă. Ea constituie mai curînd calea prin care cei din generația „coaptă” revin la copilărie, depășind anacronic actele de cenzură ale dictaturii marxist-leniniste.

Cu atît mai merituoși sînt editorii autohtoni care continuă să le propună tinerilor albume BD, socotind pe bună dreptate că rostul lor pedagogic își păstrează actualitatea și farmecul. M-am gîndit să le prezint cititorilor un binevenit exemplu: albumul Monseniorul Vladimir Ghika, peregrinul apostolic, realizat de Gaetan Evrard & Louis-Bernard Koch, care este tălmăcit în românește prin osteneala lui Dodo Niță, cu o prefață de Ana Blandiana (Editura Cartea Copiilor, București, 2021). Scenariul albumului s-a inspirat din volumul Vladimir Ghika, profesor de speranță (publicat simultan la București și Paris/Cerf, 2013), iar varianta BD a biografiei Monseniorului a beneficiat de consultanți prestigioși (Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Emanuel Cosmovici și Luc Verly). Avem sub ochi, așadar, nu doar o operă grafică de înaltă calitate, ci și una de istorie riguros documentată. Chiar dacă întreaga echipă merită gratitudinea cititorilor de orice vîrstă, voi menționa cu precădere implicarea în acest proiect a entuziastului Dodo Niță, cel care – urmîndu-și pasiunea – contribuie decisiv la popularizarea culturii BD din România ultimelor decenii.

Albumul despre care scriu e chiar minunat desenat și redă, în amănunte fluente, traseul romanesc al acestui os domnesc, trăitor în spațiul larg al moștenirii bizantine, dar convertit la romano-catolicism „pentru a deveni un mai bun ortodox”. Cititorii fragezi sau mai vîrstnici ai volumului au privilegiul vizual de a urmări atît devenirea lui „obiectivă”, cît și epopeea lăuntrică, mărturisitoare, a unui – astăzi beatificat – personaj apostolic. A fost un aristocrat prin naștere și prin duhul său viu, sincer, simplu, dedicat semenilor, cu o fidelitate nobiliar-desuetă față de Mîntuitorul Iisus Hristos, așa cum a fost teribil umilit, batjocorit, nedreptățit și, în cele din urmă, ucis de către torționarii comuniști, pe mîinile cărora a intrat sub absurda acuzație că ar „unelti” împotriva regimului, ca „spion” al Vaticanului. Transpunerea în benzi desenate a întregii sale aventuri existențiale, de-a dreptul romanești, îi apropie pe cei mai tineri de Monseniorul Vladimir Ghika, acest „sfînt contemporan cu noi” (cum îl numește Ana Blandiana). Odată devenit erou de BD, ilustrul personaj capătă, pe lîngă aura sa din sinaxar, un aer familiar, capabil să-i dezvăluie tandrețea profund umană, fără a-i diminua statuara prestanță spirituală.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.