De curînd, un canal de televiziune afişa: „Breaking news: iarnă în toată regula“. O fi o glumă? Să fie, în ianuarie, anunţul iernii o ştire care să ne surprindă, să ne cutremure, să „spargă“ cursul timpului cu un neaşteptat eveniment? „Vestea“ ar putea sluji, dimpotrivă, drept figură de limbaj pentru banalitatea timpului comun, pentru curgerea lui previzibilă.

N-a trecut nici o lună de cînd ne uram „An Nou fericit!“ cu toţii şi către toţi, doream ca „noul an să aducă împliniri, bucurie, speranţă, pace“ şi multe lucruri de acelaşi gen. Ce înţelegeam prin asta? Pe ce ne bizuiam? Ştiam doar că n-o să ne meargă mai bine: iarna o să se întărească după sărbători, trenul vieţii de fiecare zi o s-o ia din loc în vechiul stil, atmosfera politică n-o să se însorească. Dragnea-PSD or să-şi continue manevrele de autoprotecţionism bişniţar (îşi fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc „filozofie“ despre „statul paralel“). UE o să se afle mai departe în criză, şi nu doar fiindcă are la preşedinţie România, reprezentată de un PSD ţîfnos neeuropean, ci fiind ameninţată de prosperitatea populismului, de avansul extremismelor. Cît vezi cu ochii, e tare înnorat…

Cu toate astea, scriem şi răspundem la mesaje de „An Nou fericit!“. Ne facem urări la fiecare început de an. E doar o convenţie politicoasă? Expresia unei gîndiri automat deziderative? În fond, la ce timp se referă urările noastre? E clar că nu ne referim la timpul comun, cotidian ori istoric, care curge în legea lui. Oricît l-am sorcovi, nu pare să asculte de urările noastre.

Atunci ce fel de început, ce fel de timp vizăm? Credincioşi ai religiei şi credincioşi ai secularului, toţi invocăm acest „An Nou“, toţi îl dorim fast. Să însemne asta că individul religios, ca şi cel nereligios, creditează – fie şi indirect, aluziv – un altfel de timp, de calitate diferită decît cea a timpului „orizontal“? Cum arată acest altul? Ce fel de realitate are? 

* * *

Discipolul se adresează unui maestru Zen: „Anul vechi a trecut şi a sosit anul nou. Există ori nu există ceva care să nu aibă nici o legătură cu aceste două feluri de an?“ „Da.“ „Adică ce?“ „La începutul anului, lumea întreagă pare înnoită, toate lucrurile spun An Bun“ (cf. D.T. Suzuki, The Zen Doctrine of Non-Mind, 1949).

Se ştie că în culturile vechi existau ritualuri de regenerare a timpului. A timpului cosmic şi a timpului uman. Ciclul vechi, epuizat, trebuia înlocuit de un ciclu tînăr. Sărbătoarea invoca Zeul şi actul lui restaurator care să infuzeze lumii puterea de a se roti din nou. La începutul fiecărui an, în Babilon, recitarea poemului Enuma eliş şi ritua-lul celor douăsprezece zile ale lunii nisan repuneau toate lucrurile în ordine, lumea se năştea din nou, proaspătă, restaurată. O colindă citată de Andrei Oişteanu (Ordine şi Haos, 2004) situează în noaptea de Crăciun „preînnoirea pămîntului“. La un asemenea moment trimite al doilea răspuns al maestrului Zen. La un moment benefic, revigorant, care asigură perpetuarea timpului, repetitivitatea lui, ceea ce permite cosmosului şi omului să dureze înveliţi în timp. Religioşi sau nereligioşi, toţi păstrăm dorinţa acestei perpetuităţi, toţi ne urăm ca plasa temporală – timp cosmic, istoric, uman – să ne poarte în continuare mai departe.

Primul răspuns al maestrului nu se mai leagă însă de continuitate: de continuitatea timpului şi de continuitatea mentalului. Dimpotrivă, vizează ruptura, ieşirea din ţesătura lor. Alternativei formulate de discipol, el îi răspunde „da“. Întreabă-te, îndeamnă maestrul, rămîi în cuprinsul întrebării: există ori nu există ceva care să nu se lege nici de trecut, nici de viitor, de cele două aspecte ale timpului? Persistă în această „poartă“ a mentalului care să te deschidă către transraţional.

Tradiţiile spirituale, filozofiile în majoritatea lor, experienţa directă arată că timpul-succesiune e compact, nu admite rupturi, e de o nesecabilă continuitate. Încotro vrea să îndemne atunci primul răspuns? Probabil spre un prezent care n-are a face cu timpul curgător, spre un „timp din afara timpului“, de ordinul fulgerului, al instantaneităţii, al clipei totalizatoare. Într-o astfel de clipă se reflectă „timpul lui Dumnezeu“, prezentul Lui fără schimbare. E acel punct în care „toţi timpii de-orişicînd sunt timp prezent“, potrivit traducerii lui Coşbuc la Paradisul lui Dante (XVII, 17-18). Se ştie ce cochetă afirmaţie a făcut lui Woody Allen despre eternitate. „Viaţa veşnică ar putea deveni uşor plicticoasă… mai ales spre sfîrşitul ei“. Ne închipuim în genere veşnicia după modelul perpetuităţii, al timpului nostru expandat la infinit. Ceea ce poate părea, într-adevăr, teribil de plicticos. Tradiţiile spirituale ne spun însă că ceea ce experienţa noastră poate sesiza din veşnicie e de tipul clipei fără durată, e de tipul fulgerului transformator. Oricare dintre noi am resimţit asemenea clipe rare care se reped de nicăieri asupra noastră.

Eroul spiritual, ne spun texte ale diferitelor tradiţii, foloseşte „poarta clipei“, se raportează activ la ea. „Iese din timp“ prin această poartă strîmtă, insesizabilă, dintre trecut şi viitor. Un prestigios interpret al simbolismului tradiţional, A.K. Coomaraswamy, trimite în privinţa temei (Time and Eternity, 1947) la mitul symplegadelor, stîncile care se bat în capete, printre care Iason, pe corabia Argo, izbuteşte totuşi să străbată. „Poarta strîmtă“ şi „calea îngustă“ spre Împărăţie, despre care vorbeşte Christos (Matei 5, 14-15; Luca 13, 24), cuprind, şi ele, printre înţelesuri, ideea pătrunderii dincolo de continuitatea timpului muritor. Potrivit unui simbolism universal pentru care Coomaraswamy citează Chandogya Upanişad, spuse ale lui Buddha, date din sufism şi autori creştini, eroul spiritual este „om al clipei“. Pretutindeni, deschiderea înţelegerii verticale, a ochiului contemplativ e descrisă ca petrecîndu-se abrupt, fulgerător, într-o clipă non-temporală. 

* * *

Mai avem acces la o astfel de temă altfel decît livresc? Mai avem vreo legătură cu ea? Fie şi sub o formă „camuflată“, ceva se păstrează. Chiar atmosfera laicizată în care trăim conservă memoria unei „porţi“ care, la conjuncţia anului vechi cu cel nou, ne articulează cu dincolo de timp. Toţi continuăm să petrecem sărbători întinse de la Naşterea la Botezul Domnului, de la Întrupare la Epifanie. Fie că le împlinim religios, fie că le luăm drept sărbătoare de familie ori vacanţă, perioada cu pricina rămîne un altfel de timp decît cel curent. Ceea ce se numeşte Ianua Coeli, „poarta cerului“, poarta solstiţială a anului, continuă să-şi lase urma, în diferite chipuri, în obiceiurile noastre.

Ianua Coeli marchează o „deschidere a cerurilor“. E calea pe care energiile divine reinfuzează timpului şi cosmosului putere. Dar e totodată poarta prin care timpul omului e deschis/atras spre Prezentul divin. În analiza pe care o dedică Epifaniei în tradiţia liturgică răsăriteană, P. André Scrima (Biserica liturgică, Humanitas, 2005) arată cum imnografia sărbătorilor desfăşoară somptuos cele două înţelesuri, cele două sensuri ale „porţii“.

Tema „porţii“ continuă să modeleze ritmul anului nostru, continuă să ne interpeleze cu sensurile ei. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: Adorația păstorilor de Gerard van Honthorst, wikimedia commons