Mă simt legat sufletește de această revistă culturală săptămînală și mă bucură temeiurile longevității sale, pe o piață dificilă. Să reziști un sfert de secol într-o țară postcomunistă, zguduită de tentația experimentului efemer, reprezintă, ca atare, o performanță. La fel de notabilă se dovedește capacitatea succesivelor echipe de a acomoda, din mers, diferite sensibilități generaționale. De la începuturile sale, iubitul hebdomadar – dimpreună cu nechimbata lui grafică retro – a urmărit să cultive public virtutea moderației (dragă mie ca resort al ethos-ului conservator). Nu ajunge să urli ca să ai dreptate, nu e cazul să crezi că adevărul e mereu (și unilateral) de partea ta. Cîștigi mai mult, intelectualmente, dacă salvezi nuanțele și lași loc unui spațiu flexibil, care propune, în filigran, asocierea mereu fertilă dintre dubiul autoironic și cugetarea critică. Din păcate, fără să dispară (precum atîtea sute de alte publicații mai puțin vitale), revista s-a însingurat în marele zgomot al unei vieți publice tot mai polarizate, copleșite de rumoarea insistentă a imposturii și de campionii feluritelor fanatisme fără apel. Știu, direct de la sursă, că actualul redactor-șef se luptă pentru serenitatea lăuntrică a redacției, pentru prezervarea unui ton urban, prin evitarea polemicilor stridente și a opțiunilor monocrome. Fără amenitatea diplomatică a domniei-sale, teamă îmi este că revista și-ar putea falsfica tradiția.

Nu e mai puțin drept că timpurile s-au schimbat. În anii ’90, a susține o rubrică la Dilema implica un soi de aură acum estompată. Duse sînt vremurile cînd „lumea bună“ (din marile orașe) proceda la rituala lectură „sabatică“ a noului număr, în formatul clasic de print. Fiecare semnatar avea cercul său de fani necondiționați. Orice articol peste măsură de reușit producea ecouri reverberate monden. M am întîlnit, ani de zile, cu distinși necunoscuți care-mi spuneau că mă citesc regulat și îmbucurător, mulțumindu-mi pentru folosul astfel dăruit. În primul deceniu de după „Evenimente“ (numite în fel și chip), pagina aceasta – „Din polul plus…“ – reunea cele mai prestigioase analize ale faptului religios, prizat cu fervoare în toate mediile culturale văduvite de el sub vechiul regim. Exista pe atunci (în siajul lui Eliade și Culianu) un fățiș interes pentru morfologia comparată a sacrului, dar și o conjuncție între civismul antitotalitar și regăsirea libertății religioase. După deceniile materialismului dialectic oficial, elita se răcorea metafizic și privea ortodoxia ca pe un tezaur spiritual oportun restituit. Se consuma acolo, în fond, ultima expresie a memoriei interbelice, adică a epocii care celebrase întîlnirea modernă dintre teologie și științele umaniste, consacrînd o pleiadă de gînditori remarcabili. Și tot acolo se asuma, în premieră, dialogul ecumenic, prin care societatea noastră, anchilozată în poncifele național-comunismului, începea să descopere „lumea largă“: eram încă săraci și dramatic decalați, dar ne străduiam să „revenim în Europa“ …

Acea bună așezare obiectiv „ascetică“ și naiv-entuziastă s-a risipit. Scriu această evocare nostalgică în vreme ce pe ecranul laptop-ului pulsează anunțuri pe WhatsApp, noi e-mail-uri și conversații pe Messenger. Distanțarea benedictină și răgazul studios au devenit simple fantasme în acest cazan românesc unde fierb toate urile, simplificările partizane și mistificările. Nu doar că istoria nu s a sfîrșit într-un rai liberal-democrat și că ideologiile nu și au dat duhul, ci dimpotrivă: mergem mai departe, fără să scăpăm de carcasa înregimentărilor și fără să fi transformat experiențele trecutului recent în surse sapiențiale de viață decentă. Ne am căptușit în schimb cu mase de vloggeri, bloggeri, influensări și comisari politici (deghizați sau nu în jurnaliști) care dau note, măsurînd riguros ba alinierea-la-ce-trebuie, ba devierea eretică de la adevărurile unice, oriunde s-ar plasa ele, între stînga neomarxistă și dreapta legionaroidă. Într-un asemenea cadru irespirabil, dilema pare tot mai veche… 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.