Înainte de a reveni la textele pregătite pentru Sinodul Panortodox și a vedea care sînt modificările suportate la dezbaterile din Creta, cîteva observații pe seama modului cum se poate produce receptare deciziilor sinodale.

Importanța problematicii lui receptio în procesul post-sinodal este unanim recunoscută de istoricii bisericești și de cei care văd în ecleziologie nu știința „funcționării“ Bisericii lui Hristos, ci expresia discernămîntului prin care se distinge lucrarea Sfîntului Duh de cea a necuratului. Or, momentul sinodal, de comuniune profundă în diversitate, pentru că oamenii nu sînt identici, este un exercițiu de invocare, primire și acțiune sub aripa Mîngîietorului. Acesta le-a fost promis de Domnul Apostolilor Săi, pe bună dreptate îngrijorați dacă vor mai ști să rămînă fideli Celui pe care L-au cunoscut în carne și oase, dar Care, la un moment dat, revine în cerul din care a coborît. Nu este deloc întîmplător că, dorind să cultive tocmai această fidelitate, ortodoxia este profund sinodală.

Ridicarea sinodalității la nivelul unui principiu de ghidaj, de articulare și verificare a răspunsurilor de credință date provocărilor venite de-a lungul istoriei, explică de ce teologia Bisericii de Răsărit rămîne profund sceptică față de abordările „de autor“ ale Adevărului evanghelic. Înainte de a fi o chestiune de așezare ierarhică, disputa între Răsăritul sinodal – cu scăpările sale istorice bine cunoscute – și Apusul primatului papal – la care s-a adăugat și infailibilitatea episcopului Romei – traduce dorința de a rămîne cît mai aproape, nemijlocit, lîngă sursa primară, lîngă izvorul Revelației. Iarăși, o asemenea dorință nu înseamnă că ortodoxia, în Bizanț și după, nu a avut destule inconsecvențe, ea revenind însă mereu la dezideratul de început.

Receptarea deciziilor sinodale, fie că sînt cu caracter restrîns sau larg, transformă Biserica Ortodoxă, în expresia ei locală sau universală, într-o comunitate care dezbate, încearcă să înțeleagă, pune întrebări, ascultă răspunsuri, pe care le corelează cu alte decizii și pe toate la un loc le compară cu Evanghelia lui Hristos și cu întreaga Tradiție de pînă atunci. Altfel spus, părinții sinodali nu sînt adunați în locul credincioșilor, ci reprezentîndu-i, de unde și necesitatea obligatorie de a-și testa justețea gîndirii prin ascultarea reacțiilor. Pe scurt, abia prin receptare, oricît de lentă sau de plină de polemici ar fi, se poate spune că a fost îndeplinită misiunea sinodală, că părinții sinodali au fost în consens cu Biserica.

În acest context, prezentat aici foarte sumar, contestarea Sinodului Panortodox din Creta este ea însăși o formă de receptare. Pentru a se dovedi însă folositoare credinței, critica trebuie să îndeplinească două condiții minime: să fie făcută în cunoștință de cauză și să izvorască din iubire. Altminteri, superficială și încrîncenată, adică pe cît de urechistă, pe atît de vehementă, critica se transformă din exercițiu practic al discernămîntului în gesticulație pătimașă, în tentativă de manipulare a celor mai slabi de înger, în vedetism, în autoiluzionarea de a fi în posesia Adevărului refuzat celorlalți. Uman, tipologiile sînt deja cunoscute, psihologia patristică de ieri și cea de azi știind să le descrie în detaliu: de la figura salvatorului la cea a martirului, avem o plajă extinsă.

În ceea ce privește reacțiile din mediul nostru bisericesc, real și/sau virtual, pentru moment se disting două atitudini diametral opuse: una care îndeamnă la calm și care, punînd întrebări lămuritoare, nu se precipită să și răspundă; alta care cheamă la insurgență împotriva celor care ar fi „vîndut“ ortodoxia. Cei din această a doua categorie au și produs deja proba „bărbăției“, apostrofînd cu spume la gură pe „apostați“, amenințînd cu nepomenirea ierarhului canonic și alte grozăvii. Avem de-a face, și de data aceasta, cu fenomenul straniu al smereniei agresive. Existența acestuia, chiar dacă nu corespunde majorității creștinilor ortodocși, reușește să compromită dialogul în interiorul Bisericii prin radicalizare. Adică printr-o stare de spirit care elimină medierea Sfîntului Duh. 

Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.