In memoriam Alexandru Paleologu

Îmbrăcat într-un costum impecabil, croit pe măsură încă în anii în care se dansa deasupra vulcanului în erupție (1945-47), după o evocare din Sfidarea memoriei, cu un baston cu mînerul de argint, mergînd agale, dar nu tărăgănat, privindu-și interlocutorul drept în ochi cînd acesta i se adresa, de parcă reconstituia o audiență-promenadă a Regelui Soare în grădinile Ver-sailles-ului, așa mi-l amintesc pe Alexandru Paleologu, spre exemplu traversînd curtea Liceului German din București, unde venise să se întîlnească cu elevii clasei a IX-a într-o zi de primăvară însorită a anului 1988. Era o apariție dintr-o altă lume, era o înfruntare a universului de lavă și cenușă întărită care forma caverna subterană a comunismului.

Destinat de benevolențele unei lumi fără griji, căreia îi aparținuse, carierei diplomatice, deși visa să fie scriitor, format la lectura lui Candide și apoi a Eseurilor lui Mon-taigne, Alexandru Paleologu s-a smuls în repetate rînduri din confortul circumstanțelor exterioare ale vieții. Rasfățul, în care se născuse, l-a perceput mai tîrziu ca pe o vinovăție (Sfidarea memoriei, 1996, p. 200); iar catolicismul, spre care l-a atras Monseniorul Vladimir Ghika, l-a trăit ca pe o etapă importantă într-o formare spirituală, al cărei parcurs nu-l anticipa și în care s-au regăsit lecturi din Jacques Maritain, Charles Péguy, Léon Bloy, Bernanos. Acest eveniment spiritual, convertirea sub impresia charismaticului prinț-misionar Vladimir Ghika, conține nota distinctă a unei căutări, a primei ieșiri, firave încă, din confortul intelectual al lecturilor de tinerețe. Punctul de plecare al reflecției despre sensul vieții pare a fi fost Voltaire sau pe aproape, în orice caz nu există nici un detaliu de practică religioasă autohtonă în anii tinereții. Ca în cazul multor fii de boieri, practica oricît de sumară a religiozității ancestrale fusese înlocuită eventual de practica mondenă a masoneriei. Catolicismul Monseniorului Ghika este astfel o etapă importantă în procesul spiritual al convertirii.

Etimologia cuvîntului convertire, provenind prin franceză din latinescul conversio (= mișcare circulară, rotire, întoarcere, revenire), corespunde cu precizie parcursului spiritual al lui Alexandru Paleologu. Ieșirea dintr-un mediu intelectual de formare se produce pe o elipsă care anticipează întoarcerea. Următorul pas a fost convertirea filosofică, la Cîmpulung de data aceasta, în clandestinitate, după ce explodase deja vulcanul, prin întîlnirea cu Constantin Noica. Intrarea în filosofia modernă este însă în același timp o ieșire din catolicism. În plin dezastru social, anii pseudonimității (Crăifăleanu) sînt o perioadă percepută ca o eliberare și o împlinire cvasi-panteistă, intelectuală și fizică, dar nu fără anticiparea unei explozii existențiale personale: „Durerea, umilința, «coborîre în infern» sînt probe fără de care fericirea nu există. Am știut încă de foarte timpuriu că trebuie să plătesc, și nu cu preț mic, fericirea de care aveam parte. Închisoarea, cu toate asprimile ei, o așteptam în mod obscur de mult, iar cînd i-a venit vremea nici nu m-am gîndit să scap (ascunzătoarea, vreme de cinci ani, nu era decît un preludiu, așa am înțeles-o și așa a fost)“ (Sfidarea memoriei, p. 90).

Arestarea, ancheta și interogatoriile, procesul și condamnarea politică, pentru uneltire împotriva statului, formează nucleul convertirii spirituale, dar la antipodul tiparului creat de marele său prieten Nicolae Steinhardt, la care convertirea s-a produs printr-o revărsare mistică, urmată de un urcuș gradual spre înțelegerea momentului revelației inițiale. Este vorba de botezul în închisoare și descoperirea în extaz a luminii necreate, pe care le relatează N. Steinhardt în Jurnalul fericirii. La Alexandru Paleologu, descoperirea divinului este de natură -chtoniană, este o coborîre în iad, dar nu dezvăluit în propria suferință fizică, ci în fragilitatea în fața autoiluzionării. Rezistența fizică și psihică din prima parte, de altfel mai violentă, a experienței carcerale este succedată de iluzia acomodării, a unei posibile redefiniri a sensului istoriei. Oferta apare sub masca politeții, a deschiderii, a incluziunii. Alexandru Paleologu numește această experiență chiar pactul cu diavolul, nu atît pentru conținutul pactului, cît din cauza stării de spirit jubilatorii generate de justificarea intelectuală a pactului. Convertirea la marxism? În închisoare? Da, Alexandru Paleologu nu ezită să prezinte colaborarea cu persecutorul în termenii unei convertiri, ca formare interioară a unei convingeri, pasagere și superficiale, în justificarea colaborării cu opresorul, descrisă cu sfîșiere în Sfidarea memoriei. Trecut prin ceremoniile inițiatice ale masoneriei, prin ritualul convertirii la catolicism, Alexandru Paleologu își resimte pactul cu diavolul ca pe o convertire de sens negativ. Este actul inițiatic cel mai teribil, trăit în carne și oase, nu evocat simbolico-ceremonial, cel care îl aduce în pragul morții: „Toate probele inițiatice sînt o moarte simbolică. Această moarte simbolică a avut totdeauna în adevăratele scenarii inițiatice o anumită realitate fizică, ce era împinsă pînă în punctul limită al riscului, adică pînă la momentul cvasiletal, în ordine fizică. La mine a fost cvasiletal în ordine morală. Eu puteam să fiu mort moralmente, dacă acest pact ar fi funcționat din partea mea“ (p. 195). Această moarte simbolică acumulează timp de două decenii și jumătate energia învierii. În acest timp se distilează înțelegerea fenomenului inițierii în misterul naturii umane. Iată ce spune în Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, publicată în 1978 drept o carte de critică literară, republicată în 1995 scoțînd din titlu referința la Mihail Sadoveanu și redîndu-i astfel toată forța evocatoare a introspecției personale, explicată pe larg în Sfidarea memoriei (1996): „Așa-zisa «elevație» a spiritului fără o egală coborîre în adîncurile obscure ale sufletului, respectiv fără o sondare a latențelor subumane și bestiale ce zac în om, e mai puțin decît o clădire pe nisip… De altminteri nu de elevație are nevoie spiritul, ci de ascuțime și forță, iar acestea nu s-au dovedit niciodată prin politica struțului și nu se pot însoți cu ignoranța. De diavol, oricît ai fugi, tot te ajunge, mai ales că e lăuntric. Cel adevărat e de obicei altul decît cel presupus și își face toate mendrele cu cine nu e în stare să-l recunoască. Dar poate fi pus pe fugă sau dirijat în direcții mai mult sau mai puțin inofensive de către puterea spiritului capabilă de a-l recunoaște, a-l privi în față și a-i zice pe nume, așadar de o conștiință lucidă, contemplativă și înzestrată cu simț practic“ (p. 128, ed. 1995). Kesarion Breb, Vitoria Lipan și Alexandru Paleologu pornesc pe drumul confruntării cu demonul lăuntric. A doua moarte, de data aceasta perfect controlată simbolic și orchestrată ceremonial, consistă în coborîrea în sine și scoaterea demonului în lumină prin mărturisire.

Mărturisirea este o recompunere a trupului sfîrtecat, redată prin efortul întins pe multe pagini de a formula cu precizie și fără menajamente „obnubilarea inteligenței“, cum își numește colaborarea cu persecutorul. Efortul este încununat de victoria asupra morții: învierea. De data aceasta, Alexandru Paleologu joacă un triplu rol: este și Osiris, cel omorît în 1963, și Seth, cel care omoară în 1963, și Isis, cea care-l caută pe Osiris timp de douăzeci și cinci de ani și îl învie în aprilie 1988.

Este acea zi de primăvară în care soarele străpunsese cerul de zgură produs de vulcanul demonic al comunismului.

Foto: „Intrarea sufletului în rai”

Dar ciclul convertirilor, al marii rotiri spirituale, nu s-a închis încă. Nicu Steinhardt, Bartolomeu Anania sînt prietenii spirituale care definesc turnanta finală a elipsei, descrisă astfel: „Mult mai tîrziu am considerat totuși că este normal să mă instalez în confesiunea tradițională în care m-am născut, adică în ortodoxie răsăriteană“. După stilul aristotelic din catolicism, a venit și rîndul celui platonician, al ortodoxiei. Moștenirea creștină a Europei este titlul ultimei cărți de convorbiri publicate în 2003. Toată istoria intelectuală a Europei a fost rezumată într-o viață de căutări. Catolicism, filosofie antică și modernă, inițiere masonică, marxism și înapoi, prin gîndirea mitologică a omenirii, la ortodoxie ca firesc al vieții, mărturisind: „În fond, eternitatea nu este un timp interminabil, ci o stare calitativă de cu totul altă esență, pe care nu ne-o putem reprezenta cît sîntem în temporal. Reprezentările spațio-temporale cu care operăm nu sînt compatibile cu ceea ce ar trebui să ne reprezentăm, cînd vorbim de eternitate și mîntuire.“ (Sfidarea memoriei, p. 128). 

* Ioan 11, 26.