Creştinul zilelor noastre se confruntă cu un fenomen redutabil, cu care nu s-au întîlnit în aceeaşi măsură epocile anterioare: cercetarea critică a surselor şi reconstituirea nuanţată a trecutului generaţie după generaţie. Precum descoperă arheologul straturi succesive de locuire, un oraş peste altul, prin fine decapări cu pensula ale resturilor locuirii umane, aşa şi istoricul civilizaţiilor individualizează fiecare generaţie de locuitori ai unui loc dat în ansamblul gîndirii şi simţirii umane. Învăţaţii contemporani au reuşit să dezvăluie imensul rol al transformărilor istorice şi în configurarea cultului creştin. Această istorie nuanţată sau polemică a creştinismului este rodul atît al cercetării universitare pretins neutre şi pozitive, cît şi al cercetărilor teologice întreprinse în sînul Bisericilor creştine din nevoia de a cunoaşte mai bine sursele şi formele originale ale cultului creştin. Astăzi putem şti mai în detaliu ce şi cînd s-a schimbat, dar mai ales de ce şi cum s-a ajuns la acele schimbări. Dezvăluirea adusă de această cercetare este rolul contextului social, al circumstanţei politice sau al unei personalități istorice în aceste schimbări. Ne vom interesa aici în mod special de transformarea liturghiei, a clădirilor de cult, a înţelesului relaţiei cu icoana şi în cele din urmă, rezultînd din toate acestea, a felului în care omul s-a apropiat de Dumnezeu într-o epocă dată.

Referindu-ne acum strict la spaţiul ortodox, trebuie să menţionăm totuşi că, dintre toate spațiile creştinismului tradiţional, zona de cult răsăriteană s-a adeverit a fi cea mai conservatoare, astfel încît creştinismul occidental se referă la cel răsăritean ca la o zonă în care cercetarea poate pătrunde mai adînc în istorie mai ales în domeniul liturghiei care trimite spre secolele de aur ale patristicii. Dar dacă în termeni comparativi această afirmaţie este adevărată, cercetarea de detaliu ne arată cîte s-au schimbat de-a lungul timpului și în creștinismul răsăritean.

Într-un limbaj metaforic, privită mai ales dinspre Occidentul unui creştinism agonic, dar şi cu instrumentele unei cercetări de excelentă calitate, Ortodoxia se dezvăluie ca un briliant foarte bine şlefuit de secole de gîndire teologică, cu multe laturi, adică o varietate de specificităţi regionale, astfel încît a ajuns să reflecte lumina într-un mod cu totul deosebit. Acest briliant însă a fost încastrat într-o îmbrăcăminte de aur și argint foarte fin lucrată. Această metaforă se inspiră foarte direct din obiceiul răspîndit din secolul al XVIII-lea de a îmbrăca icoanele în ferecături de argint și aur pentru a le arăta cinstire, dragoste și mai ales recunoștință pentru minunile făcute.

Cei care privesc de departe acest briliant îmbrăcat în straturi succesive de venerație și devotament, dar cu o sumară cunoaştere a izvoarelor şi a practicii, nu-i mai văd frumuseţea originală, fiindcă stă ascunsă sau de-a dreptul ștearsă în acea ferecătură de aur şi argint. Privirea aceasta decontextualizată nu mai poate înțelege obiectul decît epifenomenologic, adică doar stratul de la suprafață. Interiorul, pe care l am numit briliant de mare preț, nu mai este vizibil. Ultima consecinţă a acestui fenomen a fost ca îmbrăcămintea aceea să fie luată în cele din urmă drept esență. Este vorba de elaborarea culturală a Ortodoxiei sub presiunea tot mai puternică a unui context istoric.

Teologul rus Georges Florovsky vedea schimbările ultimelor trei secole din sînul Bisericii ruse, de la proclamarea patriarhiei ruse pînă la sinodul din 1917, ca pe nişte transformări ilegitime şi de aceea le numea „pseudomorfoze“ (Les voies de la théologie russe, L’Âge d’Homme, Lausanne, 2001, p. 75). Pentru Florovsky și pentru alți teologi ruși din exil, rătăcirea Bisericii ruse, un membru de mare semnificație istorică al Ortodoxiei, dădea un înţeles mai puternic prigoanei la care a fost supusă această Biserică locală de către comunişti în secolul XX. Abia conștientizarea că 1917 este și un eșec al pastorației, al acțiunii sociale și culturale a Bisericii, a deschis calea către puternica renaştere a Ortodoxiei începută în interbelic.

Din această perioadă, marcată de congresul de patristică de la Atena din 1936, s-a deschis un vast șantier de cercetare a originilor patristice ale creștinismului, cu scopul declarat de a dezvălui din nou briliantul de o rară frumuseţe, eliberîndu-l de sub acoperămîntul de aur şi argint.

Întrebarea care se ridică însă împotriva acestei din urmă încercări este cu ce temei operezi în această complexă lucrare a timpului. Ce scoţi şi ce laşi? Dar mai ales de ce şi pentru cine faci această operaţie?

O încercare de acest fel nu riscă oare să stîrnească nedumeriri şi să tulbure, prin aparenţa unei noi schimbări, poporul credincios? Să ne amintim numai ce a însemnat schimbarea calendarului în secolul trecut. De asemenea, cea mai importantă schismă din sînul Bisericii Ortodoxe s-a produs în Rusia în secolul al XVII-lea, cînd patriarhul Nikon al Moscovei a încercat să îndrepte practici de pietate şi cărţi liturgice, după modelul celor greceşti. Comunităţi întregi s-au rupt din sînul Bisericii ridicîndu-se împotriva a ceea ce ei vedeau ca o schimbare. Cu toate aceste prudențe în minte și în suflet, există un punct dincolo de care un obicei, o practică, o sensibilitate estetică a unei epoci revolute sau chiar o iconomie salutară într-o epocă istorică dată devin obstacole de netrecut pentru sensibilitatea omului contemporan. Asemenea puncte de cotitură, ilustrate și prin cazul extrem al icoanelor reduse la splendoarea ferecăturii, impun o reacție viguroasă și o regîndire bazate pe surse autentice ale modului de exprimare culturală a comunicării cu Dumnezeu.

Pentru un grup mic de credincioşi, pregătiţi prin credinţă şi cunoaştere, aceste întoarceri la sursele evanghelice, apostolice şi patristice au avut o finalitate mistică. Istoria a înregistrat în repetate rînduri asemenea mişcări de reîntoarcere la surse, de cenzură a unei alunecări prea puternice într-un context istoric. Între cele mai puternice şi fecunde mișcări de renaștere spirituală prin apelul la sursele vechi și autentice ale Ortodoxiei a fost mişcarea aşa-zisă a Colivarilor în secolul al XVIII-lea*, pe care însă noi astăzi o numim mișcarea filocalică, pentru a scoate în evidență lucrarea lor cea mai importantă și de impact pe termen lung, Filocalia, compusă în greacă și tradusă încă din epocă în slavonă și română. Însă încercarea lor de readucere la lumină a briliantului, adică a practicilor vechi şi canonice, s-a lovit de o imensă rezistenţă chiar din partea confraţilor de pe Muntele Athos. Tot astfel, reforma mistică a isihaştilor în secolul al XIV-lea a stîrnit o puternică rezistenţă şi o adîncă tulburare în Biserică. Dar pentru a căpăta vederea mistică trebuie întîi cateheză. Toate generaţiile de înnoitori în Duh au început prin dezgroparea textelor. Pe lîngă texte însă, progresul cercetărilor de arheologie și de istorie a artei ne aduce în atenție și o simbolistică și o concepție a lăcașurilor de cult din primul mileniu creștin, care se ni se oferă astăzi ca o sursă neprețuită pentru relansarea creativității în domeniul spațiului de rugăciune comunitară. Arhitectura lăcașurilor de cult și de comunicare cu Dumnezeu are astăzi șansa întîlnirii cu începuturile. 

* Mişcarea colivarilor este numele de batjocură (fiindcă se opuneau practicii colivelor, adică pomenirii morţilor duminica) dat unui grup de monahi care au susţinut necesitatea revenirii la practicile creştinismului timpuriu, între care şi împărtăşirea continuă a creştinilor la liturghie. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.