Catolici şi evrei şi-au celebrat anul acesta Paştele altfel decît de obicei. Măsurile anti-COVID-19 au impus restrîngeri ale adunărilor sărbătoreşti, portul măştii, distanţă sanitară, restricţii orare de circulaţie. Ceremonialul binecunoscut al reunirii în sărbătoare a trebuit să fie – temporar – modificat, diminuat, strîmtorat. Pentru unii, tulburarea rînduielilor de mult ştiute şi de mult practicate a făcut ca bucuria sărbătorii să pălească. Decuplaţi de la obişnuitul ei, au fost descumpăniţi, întristaţi, au simţit că sărbătoarea le e întrucîtva „furată”. Totuşi cei mai mulţi – responsabili religioşi şi majoritatea credincioşilor – s-au adaptat. N-au interpretat restricţiile drept un dictat al autorităţii laice asupra religiei, drept o ameninţare seculară împotriva libertăţii religioase. Dimpotrivă, au respectat regulile sanitare, simţindu-se în mod firesc solidari cu semenii lor în efortul de a mărgini/depăşi pandemia. Nici n-au socotit că a te abate – temporar – de la obişnuitul mers al celebrărilor ar însemna împuţinarea sărbătorii, pierdere a eficacităţii ei spirituale. Dimpotrivă. Au căutat ca – tocmai prin adaptările liturgice care iau în seamă precauţiile anti-COVID-19 – sensurile sărbătorii să fie subliniate. Să fie înţelese şi trăite poate chiar mai ascuţit, mai proaspăt, mai atent, dată fiind ieşirea din obişnuit.

„În ceea ce priveşte Săptămîna Sfîntă, care e cea mai importantă pentru noi, de doi ani totul s-a schimbat”, spunea o tînără catolică din Lyon. „Trebuie să o sărbătorim altfel.” În multe zone franceze, restricţiile orare nu au permis, anul acesta, celebrarea nocturnă a Paştelui. Părintele Charles-Marie Rigail de la Universitatea Catolică din Lille are în grijă mulţimea unor studenţi descumpăniţi. A hotărît, alături de mulţi alţi preoţi, să sărbătorească Învierea în zori, „începînd de la şase şi jumătate ca să fie încă puţin întuneric”. „Biserica speră să urmeze astfel exemplul primilor creştini care se adunau la răsăritul soarelui şi să regăsească acea bucurie a comunităţii”, spune Părintele Hugues de Woillemont, secretar general şi purtător de cuvînt al Conferinţei Episcopilor Franţei. Femeile mironosiţe nu au venit ele „pe cînd se lumina de ziuă” la mormînt (Matei, 28, 1)? Trecerea de la întuneric la lumina zorilor care, pentru primii martori ai Învierii, însoţeşte descoperirea mormîntului gol – a mormîntului golit de moarte – e un cadru potrivit, sugestiv, pentru celebrare. „În această perioadă dificilă, trebuie să sărbătorim viaţa care e mai tare ca moartea”, argumentează un alt ierarh catolic. Mari acte premergătoare Paştelui – precum Spălarea picioarelor şi Drumul Crucii – au avut anul acesta manifestări reduse, mai modeste decît în timp normal. Dar nu amploarea lor e importantă, adaugă P. Hugues de Woillemont. Important, spune el, e să ne amintim şi să amintim credincioşilor sensul liturghiei pascale şi al Postului mare (cf. Le Figaro, 24.03.2021).

Astfel de adaptări cer inventivitate spirituală, cer reflecţie asupra însemnătăţii de căpătîi a Paştelui. E o dovadă de creativitate şi de libertate a credinţei să găseşti acele modificări, acele accente care nu atenuează consistenţa sărbătorii, ci îi marchează altfel, dar pregnant, sensurile, îi susţin trăirea. Nu era vorba aici de „invenţii” supuse unor mode sociale, de reamenajări agreabile ale liturgicului menite să atragă publicul. Era vorba despre responsabilitate liturgică în vremuri severe, cînd e nevoie ca puterea sărbătorii pascale să fie – cu şi mai multă intensitate – prezentă, operantă, dătătoare de sens şi de speranţă.

Paştele evreiesc e celebrat de obicei prin largi reuniuni de familie şi de prieteni în jurul amintirii – actualizate – a unui eveniment biblic fundamental: eliberarea din robia egipteană. Aşa se declară Dumnezeu cînd, prin Moise, dă poporului Tablele Legii: „Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pămîntul Egiptului şi din casa robiei” (Exod, 20, 2). De Pesah, evenimentul eliberator e adus în prezenţă, e trecut în conştiinţa generaţiei tinere. Rînduiala sărbătorii – suita de rugăciuni şi gesturi rituale, alimentele cu precisă încărcătură simbolică – stîrneşte întrebările copilului, la care părintele oficiant rosteşte, cu comentarii, naraţiunea biblică privind eliberarea poporului. În ultimii doi ani, asemenea reuniuni ale familiei extinse, ale bucuriei larg deschise nu au mai fost posibile. Restricţiile de circulaţie şi de adunare, carantina i-au ţinut în loc pe oameni, au mărginit celebrarea la cercul familiei mici. Dar nu au restrîns însemnătatea evenimentului celebrat, puterea lui de a lucra eliberator asupra conştiinţelor. „Anul acesta trebuie să ieşim din Egipt fără a ieşi din casă”, declara, în 2020, oficialul Consiliu al instituţiilor evreieşti din Franţa. În bucuria înaltă a sărbătorii e loc aşadar şi de umor, e loc şi de bună dispoziţie. Chiar în vremuri severe de coronavirus. E loc şi de un cuvînt de spirit, atunci cînd spiritul sărbătorii este prezent, este înţeles.

În fond, sărbătorile credinţei se împlinesc atunci cînd ating interioritatea umană, cînd o fac să iasă din mărginirile ei, cînd o transformă şi o cuprind în actul dumnezeiesc. Paştele mai cu seamă presupune o astfel de împlinire, de vreme ce semnifică „trecere” radicală, includere a omului într-o condiţie nouă, într-o viaţă fremătînd de sensuri verticale. El implică dislocare din „mereu la fel”, trezie, poftă de creativitate.

De-a lungul Evangheliilor, Christos pregăteşte necontenit ucenicii şi mulţimile tocmai pentru noutatea Paştelui Său. Îi dislocă din rutina evlaviei seci, din confortul gîndirii mulţumite de ea însăşi, din moţăiala care vede în tradiţie doar repetiţie exterioară. Le contrariază obişnuinţele, certitudinile plane. Predica de pe Munte scandează strămutarea gîndirii, plasarea ei pe verticală: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult... Eu însă vă spun vouă...” (Matei 5, 21-48). Christos se străduieşte să trezească înţelegerea spirituală faţă de sacrificiul care îi va integra pe credincioşi vieţii Sale. „Sămînţa semănată în pămînt bun este cel care aude cuvîntul şi-l înţelege...” (Matei, 13, 23). Christos nu numai că împlineşte actul pascal, ci îi şi indică semnificaţiile, calitatea, rostul. Actor şi hermeneut al Paştilor Sale, Christos se adresează cu divină insistenţă înţelegerii celor apropiaţi. „După ce le-a spălat picioarele..., le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu?... Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele...” (Ioan, 13, 12-14).

A ieşi – temporar – din obişnuitul sărbătorii, a o parcurge pe un traseu cu accente uşor, dar expresiv schimbate poate înviora atenţia, poate trezi gustul pentru noutatea neştirbită a actului pascal.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons