Nu cred să fie cuvînt din Evanghelii mai defăimat decît „fericiți cei săraci cu duhul” (Mt. 5,3). Nu doar prin interpretări răuvoitoare îndreptate împotriva creștinilor, ci și prin adoptarea expresiei ca un soi de eufemism pentru a numi, în genere cu dispreț, diferite carențe, mai cu seamă intelectuale. Iar aceasta în pofida unei mari tradiții exegetice și a locului pe care-l dețin „săracii cu duhul” în Predica de pe munte: vorbind despre fericiri în relație cu „Împărăția cerurilor”, Iisus se referă la ei înainte de a-i pomeni pe cei „blînzi”, „milostivi”, „curați cu inima” sau „făcători de pace”. În Evanghelia după Luca (6, 20), unde apar din nou fericirile, săracii cărora le aparține Împărăția lui Dumnezeu nu au această particularitate, ci sînt prezentați în antiteză cu bogații insensibili și lacomi. Matei însă nu insistă asupra acestei foarte concrete înfățișări a sărăciei ca indigență, foame și marginalizare, pentru că, deși este vorba și despre ea, apartenența la Împărăția pe care o vestește Iisus nu privește atît o categorie socială, cît o condiție interioară de care sărăcii se aflau mai aproape decît alții: încrederea în Dumnezeu, așteptarea manifestării Sale în pofida situației carente, la limita suferinței și a umilinței.

O citire mai atentă și inclusivă a textelor biblice referitoare la săraci ne poate ajuta să înțelegem cine sînt cu adevărat cei din prima fericire. În Vechiul Testament sînt pasaje în care se folosește expresia „săracii Domnului” (’anwe-Jhwh) pentru a-i desemna pe cei care, vulnerabili socialmente și fragili, se află sub protecția divină: orfanii și văduvele, străinii, cei lipsiți de adăpost, nevoiașii. Domnul poruncește prin legea Sa să fie ocrotiți și le promite dreptatea. Iată cum este formulată așteptarea mesianică în Psalmul 71 ca restaurare a dreptății: „Judeca-va pe săracii poporului și va milui pe fiii săracilor și va umili pe clevetitor”. Acești săraci nu vor fi „compensați” pentru o viață de lipsuri și suferință, ci restaurați în demnitatea lor pentru răbdarea și încrederea avute în făgăduința lui Dumnezeu. S-ar cuveni, poate, să reținem și faptul că accentul nu cade pe sărăcie ca stare materială, efect al nedreptății care a pătruns în lume odată cu păcatul originar: ea nu reprezintă o garanție pentru mîntuire, ci o condiție pe care Dumnezeu este chemat să o dezlege. Sensul ei este, în primul rînd, unul spiritual; e o tensiune, o aspirație, o menținere a relației cu Dumnezeu în pofida a tot; o intensitate a lui a fi pe fondul unei carențe totale a lui a avea. Acest sărac în relație cu Dumnezeu devine, în Predica de pe munte, primul chip al fericirii promise.

Tradiția patristică a văzut în „sărăcia cu duhul” virtutea fundamentală a smereniei sau a „smeritei cugetări”. Însă și această echivalare a fost apoi supusă interpretărilor echivoce și distorsionante. De multe ori e nevoie să adăugăm că smerenia nu este nici falsă modestie, nici ascultare oarbă, nici puțină minte. Smerenia, în ochii celor pentru care cuvîntul lui Dumnezeu este hrană și viață, are legătură tocmai cu sărăcia și îl are ca model pe Fiul lui Dumnezeu care asumă chipul sărac al umanității bolnave în bogăția inefabilă a persoanei sale divine. În omiliile Sfîntului Grigorie de Nyssa putem citi că Fericirile încep astfel ca o chemare de a ne „smulge” din mîndrie, forma prin excelență a păcatului, și de a-L urma pe Cel care „S-a făcut sărac de bunăvoie”. Căci există două feluri de sărăcie: una de care trebuie să ne îndepărtăm și alta care ne aduce fericirea. Ambele sînt de ordin spiritual: ești sărac, dar în sens rău, dacă îți lipsește cumpătarea sau înțelepciunea, așa cum poți fi sărac, însă în bine, dacă te lipsești de păcat.

Mai există, totuși, și riscul bogăției interioare, al unei vieți religioase care acumulează și oferă confort lăuntric, ceea ce conduce la o autolimitare spirituală. Or, așa cum scria cu acuitate Maria Skobțova, poetă rusă, convertită, care și-a sfîrșit viața în lagărul de la Ravensbrück, Hristos „ne învață nu să fim moderați în iubire, ci să ne dăruim absolut și fără măsură, punîndu-ne sufletul pentru prietenii noștri”. În iubirea sacrificială e o bucurie împreună cu o „libertate a renunțării” de sine prin care Împărăția devine deja prezentă aici și acum.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.