Cîndva, spre sfîrşitul secolului IV, Arsenie, eruditul profesor al fiilor împăratului Teodosie, se rupe discret de lumea culturii laice, ca şi de strălucirile curţii imperiale. Dispare în deşertul egiptean, se dedică traiului monahal. Potrivit Patericului, colecţie de spuse ale Părinţilor pustiei, el ar fi declarat cu privire la maestrul său de asceză, un felah frust din regiune: „Învăţătura latinească şi grecească o cunosc, dar alfabetul acestui ţăran simplu încă nu-l cunosc”. Anecdota a fost inclusă în „bagajul” de consideraţii pe care creştinii le invocau pentru a exprima superioritatea absolută a noii Învăţături faţă de vechea paideia, faţă de cultura greco-romană. Ba chiar lipsa de valoare a celei din urmă.

La acea vreme, „bagajul” atîrna deja greu. Cu două secole şi ceva înainte, Iustin, unul dintre primii apologeţi creştini, îşi înfăţişase, în Dialogul cu evreul Trifon, convertirea drept împlinire a căutării filozofice. Potrivit unui model clasic, drumul îl purtase pe la reprezentanţi ai marilor curente din epocă: stoic, peripatetic, pitagoreic, platonic (în dialog cu ultimul simţind că „spiritul meu creştea din zi în zi”). Dar maestrul stoic era mărginit, peripateticianul lacom de cîştig, pitagoricianul îi ceruse să deprindă prea multe ştiinţe auxiliare. Iniţierea creştină apăruse ca un salt, ca o revelaţie personală, dăruită lui de Logosul divin. Iustin, numit Martirul şi Filozoful, tratează încă filozofia veche cu o anumită deferenţă, drept căutare legitimă, chiar dacă e failibilă, chiar dacă e depăşită abrupt de doctrina christică. Trifon i se adresează tocmai datorită veşmîntului său de filozof, iar cei doi convin că, asemenea credinţei fiecăruia, „filozofia nu are alt scop decît cunoaşterea lui Dumnezeu”.

Anecdota egipteană pare să spună ceva mai frust, mai disjunctiv. Asta dacă e interpretată – şi a fost interpretată – ideologic, drept partiţie socio-culturală ierarhizată. În această lectură, ea pretinde că mai priceput, mai „performant” în credinţă e insul necontaminat de paideia, faţă de care omul cultivat e inferior. Că lipsitul de educaţie poate da lecţii studiosului. Că neştiutorul de carte e mai bine aşezat, din principiu, faţă de intelectual. Primul l-ar surclasa pe cel din urmă tocmai prin „neşlefuirea” sa. Pe scurt, în credinţă, formaţia culturală încurcă.

E un loc comun, tenace pînă în ziua de astăzi: adevărata credinţă stă de partea „omului simplu”, a piosului nerătăcit de întrebări, cercetare critică, reflecţie. În spectacolul mediatic, pe posturile TV, aşa apare abundent credinţa: mase în procesiune, ochi plecaţi, convingeri imobile. Şi cîteodată stupefiante. Ca aceea a bărbatului care declara că icoanele nu poartă mască, aşa că nici el nu vede de ce şi-ar pune una. (Făcea parte dintre adepţii ÎPS Teodosie de la Constanţa, ierarhul aprig opozant faţă de vaccinare.) Nu am nici urmă de intenţie să susţin – potrivit unei partiţii cu semn schimbat – că omul simplu n-ar fi capabil de adeziune religioasă puternică, eficace, deplină. Nu despre asta e vorba. Ci despre ponciful care pretinde excelenţa de principiu, în religie, a omului necultivat. Iată o imagine ideologizată a credinţei, preluată de redactorii posturilor TV, exaltată de populiştii creştini, utilizată de unii „progresişti” pentru a combate Biserica.

În Alexandria secolului IV, vecină cu pustia egipteană, cine se delecta cu anecdote precum cea amintită? Cine le mediatiza? Erau tocmai unii ideologi creştini care urmăreau să „cucerească” spaţiul mental şi poziţiile de putere în cetate, dinamitînd codurile de civilitate ale paideiei antice, pentru a le înlocui cu unele exprimate în limbaj creştin. Peter Brown, căruia îi aparţine lectura fenomenului (Putere şi persuasiune în Antichitatea tîrzie, 1992), nu şovăie să numească o atare manevră – bazată pe celebrarea, în credinţă, a lipsei de cultură – „populism creştin”. (La o altă scară, sinistră, la fel procedează astăzi extremiştii islamişti care interzic reflecţia, cercetarea datelor credinţei, strivindu-i pe credincioşi sub stereotipuri barbare.)

Evenimentul christic legitimează el o credinţă fără inteligenţă? Cere el o tabula rasa culturală? Se revelează Christos într-o lume fără cultură, fără tradiţie, fără pregătire şi disciplină spirituală? Dimpotrivă. El vine în spaţiul unei tradiţii religioase, cea ebraică; se foloseşte de codurile, cultura, experienţa ei pentru a-şi comunica propriul mesaj vertical, pentru a chema persoana la întîlnirea cu Duhul însuşi. Da, în raport cu această întîlnire unitivă, cultura – fie ea necreştină ori creştină – e secundă. Dar nu ineficace. În tradiţiile spirituale, fie ele religioase sau filozofice, uniunea mistică cere într-adevăr persoanei depăşirea culturii şi chiar a intelectului, „sacrificarea” lui. În intensitatea ei cea mai de sus, lumina divină se pune asupra unui receptacul „nud”, în care nimic nu-i mai limitează radiaţia. Un receptacul „nud”, dar nu nepregătit, nu neinteligent.

De altfel, pustia lui Arsenie nu era un spaţiu de spiritualitate frustă, omogen necultivată. În singurătăţile ei se aflau trasee de tot felul: simplităţi ardente, încercări teribile, contemplaţie intelectuală (Antoine Guillaumont e autorul unui volum intitulat Un philosophe au désert, Évagre le Pontique), fiecare dintre ele conduse cu creativitate şi îndrăzneală spirituală. Synesios, un creştin neoplatonician contemporan cu Arsenie, dar unul citadin, silit să devină în cele din urmă episcop al Cyrenei, spunea: „E adevărat că unii ajung astfel [fără educaţie şi studiu] la ţintă; dar nu par să fi urmat efectiv un drum... Înseamnă să atingi ţinta fără să fi alergat, să străbaţi fără nici un efort de înţelegere dincolo de limitele înţelegerii”.

Au existat, în Antichitatea tîrzie, Părinţi şi autori creştini pentru care paideia antică era de nepărăsit. Ea oferea credinciosului cultivare a sufletului, rafinare a minţii, înălţime a ideilor, toate benefice pentru întîlnirea cu Christos şi cu înţelepciunea lui infinită. Unul dintre cei mai îndrăzneţi a fost Clement Alexandrinul. El avansa ideea că filozofia veche ar fi un fel de „Testament al elenilor”. Ca să pregătească întreg universul pentru revelaţia Fiului său, Dumnezeu oferise două Legi: una adresată evreilor, cealaltă lumii elene (Stromate I, V, 28). Cît despre Origen (Omilii la Exod, XI, 6), el socotea că, asimilată de creştini, înţelepciunea greacă putuse lumina sensul spiritual al Legii ebraice.

Oricum, paideia antică şi, în genere, instruirea, studiul, cercetarea savantă, reflexivitatea disciplinată, distincţia intelectuală au rămas valori de netăgăduit în lumea creştină. (Fără ele, această lume nu ar fi putut produce teologie, artă, civilizaţie.) Dar, alături de ele, a persistat clişeul potrivit căruia „sărăcia cu duhul” e cununa duhului necultivat. Iar acest clişeu s-a întors cumva, măcar în spaţiul est-european, împotriva creştinismului. Deprecierea culturii a condus, printre alte cauze, la anemierea actuală a culturii creştine, la lipsa ei actuală de expresivitate, la prea uşoara ei uitare.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons